Oare de ce?

Din seria ”Întrebări întrebătoare”

Episodul II

tanti-nastea-pescuit

Andrei Mitrofanovici deschise cu greu ochii. Deșteptătorul de la mobil suna deja a treia oară. Ce melodie super-enervantă! Uitase să deconecteze jigodia cu o seară înainte și acum, dis-de-dimineață sărbătorile erau comprimise. Cât pe ce să-l trântească de perete, dar se abținu. Se ridică din pat, scărpinându-și buca dreaptă, cu pași greoi îndreptându-se spre baie.

Între timp fiara aia mică de pe noptieră mai zbieră o dată. Privi numărul afișat pe ecran, era un client – încă unul din sutele de imbecili pe care trebuia să-i deservească zilnic. Cu câtă plăcere deconectă mobilul. Azi, animala asta de telefon nu-i va strica dispoziția. Azi este liber. Îi mai veni un gând năstrușnic să-l trântească de perete, dar se temea că de data asta dihania nu va rezista reparației fiind nevoit să-l dea la piese.

Nu, Andrei Mitrofanovici nu este un lucrător rău, dimpotrivă, la început chiar îi plăcea ceea ce face. De altfel nu ar fi lansat cu câțiva ani în urmă propriul centru de reparație a telefoanelor mobile. Astăzi, însă orice ecran, orice buton, încărcător sau oricare altă drăcovenie a telefoanelor mobile apărute pe piață ca ciupercile după ploaie, îi provoacă de-a dreptul repulsie. În fiecare zi trebuie să stea bunghit în aceste dispozitive ”anorexice”, comparându-le cu fotomodelele isterice de silueta lor.

Demult nu-și mai simte vârful degetelor de la mâini, dar nu-l mai deranjează atât de mult contactul cu noile tehnologii, cât comunicarea cu posesorii acestora. Oamenii… Brrr… Andrei Mitrofanovici tocmai se încrețește gândindu-se la ei. Cât de idiot poți să fii ca să nu citești cel puțin o dată, cel puțin pe diagonală instrucțiunea aparatului pe care îl folosești? E o întrebare la care, prin mare râvnă și lungi căutări intrinsece, așa și n-a găsit răspunsul.

Nu, Andrei Mitrofanovici nu este un om rău, dimpotrivă, la început chiar îi plăcea acel sentiment de bunătate pe care îl avea ori de câte ori un client îi spunea mulțumesc. Se simțea un fel de Jon Snow al telefoniei mobile. El doar nu pur și simplu repara un oarecare dispozitiv, el de fapt reconecta oamenii cu lumea din jur, or fără un telefon mobil în vremurile noastre mai că nu poți respira. Astăzi, însă Andrei Mitrofanovici nu mai are putere să fie drăguț. Și-a dat seama că are o singură, dar mare problemă – e mult mai deștept decât clienții săi. În general, Andrei Mitrofanovici e mult mai deștept decât… Of… suspină greu în fața oglinzii, resemnându-se cu această tristă realitate. E micul lui ritual matinal – de a-și admira rămășițele splendorii de altă dată.

Nu, Andrei Mitrofanovici nu este un bărbat urât, dimpotrivă, în tinerețe era chiar foarte chipeș. Purta mereu o geacă neagră de piele, bocanci și cămașa lăsată lejer peste pantaloni. Motocicleta era prietena lui de nedespărțit. Alături de ea uita de orice. Zile întregi zbura pe trasele din afara orașului ascultând  ritmurile preferate de hardcore. Îi plăcea cum vântul îi bătea în față ciufulindu-i pletele. Dar ce plete avea…mamă!… Doar la vederea lor, fetele se închipuiau în brațele lui Kurt Cobain.

Astăzi în fiecare dimineață își numără șuvițele căzute de pe creștetul dezgolit în ultimii ani tot mai mult și mai mult. Andrei Mitrofanovici, însă nu se dă bătut cu una cu două în fața acestei chelii precoce. Bretonul trebuie să-i rămână lung și neapărat cu acea cărare pe mijloc cum obișnuia odinioară. Soția deseori îl ia peste picior, dezmierdându-l: ”micuțul meu crap”, deși singurul lucru care-l leagă de acest pește este pescuitul. Dar ce știu soțiile astea?…

Ah da, soția… În zilele de sărbători îi propuse să meargă la o pensiune recent deschisă pe malul Nistrului. Văzui și pozele pe Internet. Cabane de lemn pe stâncă, terasă cu o privelește senzațională, foișoare pe malul râului, bazin pentru copii, balansoare și un dig superb pentru pescari. Ce-i mai trebuie omului să fie fericit?

După ce scoase în capăt cu procedurile matinale, se apucă de cel mai important ritual – pregătirea undițelor. Cât de mult timp își dorea el această escapadă… Nu-l deranjau nici ropotele celor trei copii din casă, nici sfredelul vecinului, nici forfoteala nevestei sale… Andrei Mitrofanovici se scufundă în lumea lui, unde știa că doar privirea mută a peștilor îl poate înțelege. După interminabile și gălăgioase porăieli, întreaga familie a urcat în mașină. La ora ȘASE SEARA!, dar Andrei Mitrofanovici își menține calmul. El știe că odihna va merita așteptarea.

Și iată că în sfârșit ajunși la destinație. Andrei Mitrofanovici ieși rapid din automobil admirând peisajul din jur. Nu observase pericolul iminent al călătoriei și anume privirea scrutătoare a soției, că se pomenise deja la terasa de vis-a-vis, nas în nas cu administratorul, cărui îi întinsese banii fără nici măcar a-i număra. O da, priveleștea merita toate cheltuielile. Aerul libertății divine îi gâdila plăcut nările. Mmm… inspiră adânc scoțându-și cămașa din pantaloni. Își descheiase chiar și doi nasturi. Telefonul îi zvâcnise în buzunar. Cine o mai fi oare? Nimeni altul decât prietenul lui. Ăstuia putea și să-i răspundă:

– Mitea, aici e o frumusețe de neînchipuit. Liniște, doar din când în când se aude vreun orăcăit de broaște. De pe dig am văzut vreo doi pești pleoscăindu-se. Acuș când mă voi scălda în Nistru… Apa-i caldă caldă… Voi bea un 50 de grame de votca, voi face un frigărui, iar mâine dimineața merg la pescuit. Să vezi ce undițe mi-am luat, știi din alea…

Brusc liniștea fu spulberată de un singur cuvânt… unul singur, dar hotărâtor.

– Aaaandreeei!

Ah, tonul ală pițigăiat, strident asemeni zgârâiatului pe sticlă. Cât de bine îl cunoștea.

– Aandreeei! striga soția de la celălalt capăt de terasă. Andrei, în ce mizerie am poposit. Unde e bazinul pentru copii? Ce, ăsta e bazin? Unde e terenul de joacă? Tu ai văzut în ce condiții oribile ne-au cazat? Noi am vrut un pat matrimonial și trei pentru copii, iar ei ne-au dat cinci paturi separate! Aaandreeei! Este inadmisibil! Ce-s cu scările astea abrupte? Tu vezi că foișoarele nu sunt iluminate! Camerele nu au dulapuri! Unde o să-mi țin hainele?…

– Stai puțin, îi spuse Andrei Mitrofanovici prietenului său, a intervenit ceva. Și cum deconectă mobilul se făcu nevăzut în camera administratorului.

Peste vreo zece minute, Andrei Mitrofanovici urca greoi scările spre cabană. Își băgase la loc cămașa în pantaloni. Fără să ridice capul, scoase telefonul din buzunar, culese numărul soției:

– Am luat banii. Mergem acasă.

Scurt, clar, cuprinzător și… trist, foarte trist.

În scurt timp un automobil cu ritmuri de hardcore date la maximum părăsea pensiunea, lăsând în urma lui un ditamai nor de praf și doar undeva departe, la mijlocul Nistrului se auzi un pleosc ușor al unei cozi de crap.

P. S. Acum întrebare întrebătoare: oare de ce Andrei Mitrofanovici este chel? Și dacă ați găsit răspunsul, nu uitați să dați ”like” și la pagina mea pe Facebook, acolo veți găsi mai multe întrebări de genul ăsta🙂.

Și da, prima serie o puteți citi aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s