Trebuie să știi să construiești sau în memoria celor mai aristocrați vecini

sandbox

Pavel Gheorghevici era vecinul buneilor mei. Locuia cu un etaj mai jos și l-am cunoscut când avea sub 70 de ani (cel puțin așa presupun). Era un bărbat arătos: înalt, uscățiv, spătos și mereu la patru ace: în sacou și pantaloni la dungă, pantofi lustruiți lună și pălărie pe cap, indiferent de timpul de afară, cu monoclu și mustăți întunecate de invidiat, în pofida cheliei apărute cu timpul și desigur, niciodată fără baston.

Pavel Gheorghevici întotdeauna se adresa la ”Dumneavoastră”, chiar dacă eu aveam abia 5 ani. Era de viță nobilă, tatăl lui fiind conte în timpul țarului Nicolai al II-lea. Era extrem de pedant și foarte, foarte manierat. Îl priveam întotdeauna cu admirație, dar și un pic distanțat, eu fiind un copil liber și foarte rebel – proletarul întruchipat cu alte cuvinte.

În tinerețe nu a fost represat mulțumită faptului că era bun prieten cu feciorul lui Stalin. Pavel Gheorghevici a slujit mulți ani ofițer de submarină în Rusia, ca în 1968, după un divorț destul de traumatizant, să vină în Republica Moldova, care era: ”plină de soare, fructe și o climă foarte favorabilă pentru oasele sale destul de bolnăvicioase”.

Avea o rusă impecabilă, iar despre bibliotecă nici nu mai încap discuții. Mama îmi povestea că atunci când studia la Medicină, venea deseori la el, găsind cele mai rare publicații în domeniu, pe care nu le găsea nici la Biblioteca Națională. Se temeau de el toți doctorii de pe sector, pentru că Pavel Gheorghevici ”îi punea în galoș” în doi timpi și trei mișcări, el singur nefiind medic ca atare. În plus, putea să stea ore, zile în șir încleind modele de avioane și corăbii. Ceaiul îl servea mereu la ora 16:00, cu șervețel de dantelă și lingurițe argintii.

Pe Ekaterina Ivanovna (a II-a lui soție) a zărit-o la oficiul poștal. Era o văduvă venită din Sankt Petersburg și trebuia să transmită un colet rudelor din Rusia. În Moldova a poposit  în căutarea unui nou început, fiind condusă de aceleași motive ca și el. Știți cât de mustos povestea Pavel Gheorghevici despre prima lor zi de cunoștință?…

Deci, dânsul – un bibliofil înverșunat – chiar în acea zi găsise un album de ilustrate, pe care îl căuta de ani buni, în paralel cu unul dintre cei mai apropiați ai săi prieteni, colecționar la rându-i, și totodată, cel mai aspru concurent. Și tocmai cumpărase albumul, mistuind cu savoare dulcea victorie într-o concurență acerbă, cum o zări pe: ”domnișoara ceea cârlionțată, în șosete cu ghipură și o pălărioară absolut adorabilă”. S-a priceput îndată că nu e de prin părțile astea, intuind că au aceleași rădăcini și vor avea încă multe alte interese comune. Dar nobil fiind, nu putea să se apropie de ea așa, nitam-nisam, că doar: ”nu era un boseak să agațe domnișoare în plină stradă”. A prins coada imediat după ea, închegând un dialog foarte captivant despre ediția rară pe care a găsit-o doar aici, în: ”Moldova însorită”. Când ea a trimis coletul, volens nolens, a fost nevoit să o facă și el, expediindu-și comoara abia descoperită nimănui altuia, decât propriului său rival.

”Sunt plăcut și nemaipomenit surprins, Pavel de gestul tău pe care așa și nu-l pot înțelege.”, primise o telegramă în scurt timp.

”Am pierdut o ediție rară, ca să câștig una și mai rară în loc.”, fu-i răspunsul, care a pus temelia unei relații foarte frumoase și durabile.

Când eram copil, mi se adresau detochka, ca după 7 ani, să mi se spună în exclusivitate barishnya. Soția întotdeauna i se adresa cu numele și patronimicul deplin: ”Pavel Gheorghevici, ne izvolite li vypiti ceaiu?” sau ”Pavel Gheorghevici obed podan kak vy izvolili.

Când mă vedea cu părul dezgolit, îmi făcea observații: ”La vârsta dvs, domniță, e de prost gust să nu aveți o pălărie pe cap”, și eu care aveam vreo 6 ani și zburdam prin ogradă ca un titirez, mereu mă tupilam văzându-i. ”Domnișoară, intervenea Pavel Gheorghevici, de ce vă ascundeți sprâncenele? Aveți niște sprâncene atât de frumoase!”.

Când mama s-a căsătorit, Pavel Gheorghevici i-a dat unul dintre cele mai prețioase sfaturi: ”Ține minte, draga meadacă vrei să ai o căsnicie trainică, niciodată, dar niciodată să nu vă faceți unui altuia surprize. Deci, dacă pleacă el într-o deplasare, să vină strict în ziua și la ora anunțată, nicidecum mai devreme. Și vice versa, dacă pleacă el singur la vreun sanatoriu sau orice fel de stațiune, Doamne ferește să-i faci vreo vizită inopinată. Întotdeauna respectați spațiul privat al celuilalt și nu vă puneți unui altuia prea multe întrebări stupide la care veți primi și răspunsuri pe măsură.”

În final, mă apropii de ”miezul” acestui articol, dacă îl putem numi astfel, după o preambul kilometric (sper că nu v-am plictisit prea tare🙂 ).

În copilărie vacanțele le petreceam la bunici. Aveam și un prieten de joacă care locuia în scara vecină. Îl chema Vadik și eram nedespărțiți. Adesea ne jucam în groapa cu nisip de lângă bloc. Jocul nostru se desfășura după următorul scenariu: eu construiam castele ori păscuțe din nisip, după care venea Vadik și le distrugea în cele mai ingenioase moduri posibile – ori le bombarda de sus cu pietre, ori se prefăcea că e King Kong și le zdrobea în picioare – de fiecare dată născocind și o poveste potrivită acțiunilor sale, iar eu mă prăpădeam de râs, uneori neînțelegând o iotă din ce spune, dar foarte amuzată de expresia furioasă a feței lui.

Într-o zi, urmărind una din asemenea scene, Pavel Gheorghevici s-a apropiat de mine, foarte serios, cu un mers grav și apăsat și pe un ton și mai grav spunându-mi următoarele cuvinte:

Zapomni detochka, dlya dolgoi i sceastlivoi sovmestnoi jizni, S CHELOVEKOM NADO STROITI.

(n. r. Ține minte, domniță, pentru o viață lungă și fericită alături de cineva, CU OMUL TREBUIE SĂ ȘTII SĂ CONSTRUIEȘTI).

Ah, cât de înțelepte cuvintele lui și cât de propice momentul pentru a mi le spune… După aproape 30 de ani am înțeles motivul acelei seriozități ale lui, pe atunci crezând-o nefondată. Această întâmplare ieșită la suprafață din adâncurile memoriei mele, m-a ajutat să fac niște alegeri, decizii importante pe care mi le asum conștient.

Prietenia contează mai mult decât dragostea, respectul mai mult decât simpatia, iar tăcerea mai mult decât orice cuvinte. Tot ce am obținut până acum este pentru că am construit – pe alocuri pe fundamente trainice, pe alocuri pe fundamente de nisip – dar numai și numai alături de constructori, zgârâie-norii devin trainici.

Voi pe cine-i aveți alături: constructori sau destructori?

P. S. Pavel Gheorghevici a murit la sfârșitul anilor ’90, la vârsta de 86 de ani. Ekaterina Ivanovna s-a dus din viață peste trei ani, la vârsta de 84 de ani. Nu au avut copii în comun, dar au trăit în liniște și pace mai bine de 50 de ani, păstrând acel șarmant spirit rusesc al unei epoci demult trecute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s