DESPRE ICRE SAU CÂND VA FI MAI RĂU, AȘA SĂ NE FIE

Revelionul a trecut, ecoul lui tot mai răsună.

Deunăzi am întâlnit o cititoare de a mea care m-a întrebat de ce am încetat să scriu. Da chiar? Nu știu… probabil pentru că m-am gândit că pot trăi și fără a scrie și totuși nu… nu pot. I-am promis că revin cu istorioare mai lungi sau mai scurte, dar povestite nu din auzite și finalmente, așternute pe foaie și nu răscolindu-se în bietul meu căpșor.

Așadar, ce înseamnă revelionul pentru voi? Iată eu, de exemplu, mă pot lipsi de Olivier, șampanie și mandarine. Nu-mi trebuie nici focuri de artificii și nici bătăile orologiului la 12:00. Eu nici pe Moșul nu ard de nerăbdare să-l văd. Cu toate acestea, este un element care-mi face sărbătoarea SĂRBĂTOARE – icrele roșii. Probabil sunt singurele zile în an când îmi permit să mănânc borcane întregi cu lingura și să mă simt… burgheză. Și pentru că de azi m-am angajat să țin regim (nu de alta dar cifrele de pe cântar m-au făcut zob în dimineața asta), zic să-mi reîncep activitatea pe blog cu o poveste culinară.

Anii ’90 îi țineți minte, nu? Când trebuia să mergi la stația terminus ca să fie chip să urci în troleibuz dimineața? Sau când lumina se deconecta zilnic la ora șase seara și era norocul tău să nu te pomenești în acel moment în ascensor? Când rușii sau ucrainenii, deja nu-mi amintesc, au stopat livrarea de gaze și fiecare gospodar care se respectă avea datoria să aibă la gospodărie și un primus, așa, pentru orice eventualitate? Greve, rețineri de salarii… pâine cu untură și cartofi prăjiți în calitate de delicatese. Mobile – ioc, Internet – ioc, de Facebook nici nu mirosea. Ce mai, la televizor – trei posturi în cruce. Acum, în momentele dificile îmi zic că dacă am trecut de anii ’90, vom trece și de crizele curente, deși în toată perioada ceea era un farmec aparte – eram săraci, toți, dar nu cu duhul.

Pe atunci locuiam cu mama care își scria teza de doctor, asta însemnând că avea un salariu de 100 de lei și aceia primiți cu minimum jumătate de an întârziere. Eu și acum ne văd pe ambele umblând în cojoace prin casă, mama sărmana în mănuși și cu pixul în mână, gârbovindu-se deasupra a mii de hârțoage înșirate prin cameră. În frigiderul nostru ”se spânzurau” și șoarecii de foame, dar ceva totuși stătea neclintit și întronat drept în mijlocul raftului de sus luni de zile și anume trei cutii de icre roșii, pe care mama le păstra cu sfințenie ”pentru sărbători”.

Vorba e că vecinul nostru lucra pe o navă de pescari în insula Sahalin și de fiecare dată când venea acasă, ne aducea conservele mult râvnite. Ele și acum sunt scumpe, dar pe timpurile celea un lux inimaginabil, noi însă primindu-le gratuit. Asta le făcea, desigur și mai râvnite.

Cu mama aveam și un frumos obicei duminical – să stăm de vorbă la un ceai, înainte de a ne apuca de curățenie (în altă zi a săptămânii niciodată nu aveam timp). Discuțiile matinale ”la un ceai” ușor, ușor se transformau în dialoguri la ”un felul întâi” și după ce luam masa, ne apucam de treabă.

Iată că în una din aceste duminici, descoperim cu stupoare ambele că în afară de icre roșii și un călcâi de pâine sură (uscată pe deasupra) nu avem de mâncare nimic… dar chiar NIMIC! Crupele s-au terminat, cartofii la fel, într-un borcan solitar mai zăcea la fund o lingură de ghiveci, dar nu prea mare fericire pentru un stomac flămând. Ca să ajungi la cel mai apropiat magazin alimentar, trebuia de mers două stații cu troleibuzul, dar de asta nu aveam chef nici una, nici alta.

-Ce-i de făcut? întrebă mama bulversată.

-Cum ce? Hai să deschidem o cutie de icre, o fac eu pe ingenioasa.

-Da?… Dar le țineam pentru Anul Nou…

-Da noi o să ne prefacem că azi e Anul Nou și vom sărbători din plin.

-Fie, cedează mama. Dumnezeu cu ele, că doar n-o să le ținem așa până la bătrânețe. Deci, Anul Nou să fie!

Și cum stăm noi și ungem icrele pe feliile uscate, sorbind din ceaiul infuzat a nu știu câta oară, eu concluzionez:

-Auzi mama, noi cu tine suntem burgheze în tot sensul cuvântului. Când n-avem ce mânca, mâncăm tartine cu icre roșii.

-Da, și de Anul Nou dacă o să ne fie mai rău, păi așa să ne fie, zice mama zâmbind, ambele mistuind conserva, din când în când scoțând și câte un pleosc de plăcere.

De atunci nu-mi închipui revelionul fără icre roșii, dar azi pesemne că mă voi preface iarăși că e Anul Nou.😉

6 gânduri despre “DESPRE ICRE SAU CÂND VA FI MAI RĂU, AȘA SĂ NE FIE

  1. Nastea, tu ş’ pîn’amu’ ni-erai simpatică, da’ după ci am aflat cum scrié mama ta teza di doctorat, înc’ ş’ mai tari🙂 . Transmite un gînd bun mamei tale, sper că-i bine, sănătoasă.

  2. Pingback: RUJ DE TUZ SAU ROȘU DE COZ | tanti Nastea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s