SUB STEAUA CARE A RĂSĂRIT…

În familia mea Mihai Eminescu este mai mult decât poet. Ca să înțelegeți admirația pe care o am pentru el, de mică, e suficient să pomenesc despre ”camera lui Eminescu” întronată în toate locuințele pe care le-am schimbat pe parcursul anilor.  Așa este botezat biroul bunelului, spațiul lui personal unde-și petrece timpul în reculegere. E de prisos să menționez prezența copacului eminescian deasupra rafturilor de cărți. De altfel, dacă voi ajunge să-mi realizez visul de a-mi petrece bătrânețele într-o casă pe malul unui lac de munte, cu siguranța biblioteca va purta numele de ”camera lui Eminescu”.

Astăzi într-o discuție cu colegii de serviciu:

– Of, pare-mi-se Veronica asta Micle era o fifă de zile mari, excalamă unul dintre ei.

– Da, da, da, susține altul, din astea despre care se spune că-i  rea, da taaaare bună.

– Bună pomușoară, n-ai ce spune. Și cu Titus hocus-pocus, și cu Caragiale fițe-șmițe, și pe Eminescu l-a tot gâdilit pe la… știți voi unde.

– Nici chiar așa băieți, i-am sărit în apărare. Veronica era o femeie deșteaptă cu care intelectualii de pe atunci puteau purta o discuție ca de la egal la egal. Avea educație, carismă și fiind o fire artistică, firește că stârnea interesul bărbaților.

– Despre ce fel de carismă vorbești? Femeia a știut să-și folosească eficient darurile naturii.

Acest dialog m-a impulsionat să mă documentez un pic la temă. Chiar eram curioasă cum a reușit să-l cucerească pe Eminescu. Recunosc că nu m-am avântat în cercetări minuțioase și nu am citit întreaga corespondență între cei doi publicată oficial sau neoficial. Am făcut abstracție de predilecția mea pentru opera eminesciană, încercând să văd oamenii dincolo de numele lor răsunătoare.

Citind despre începutul idilei, mărturisesc cu mâna pe inimă că oricât de usturătoare ar fi remarcile colegilor, totuși conțin o doză de adevăr.

Doi ani de zile poetul o iubește ”cum iubește cineva un tablou”. Veronica, însă îl ține la distanță. În momentul în care acesta ar vrea să renunțe, dându-i de știre că se resemnează cu iubirea neîmpărtășită, ea brusc devine foarte curajoasă, lăsându-l s-o strângă în brațe.  

Iarăși jumătate de an de agonie, productivă pentru Eminescu poetul și distructivă pentru Eminescu bărbatul. În cele din urmă el se desprinde din vraja ei:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,

Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.

Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia din nou ințiativa și reușește să-l înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Trebuie să recunosc că este o tactică (citește: șmecherie) feminină de când lumea și pământul de a ține bărbatul în suspans (citește: a-i ține ouăle pe jar). Iertată să-mi fie exprimarea îndrăzneață, dar asta e! Nu e un joc echitabil, dar nici eu nu sunt cea care să judec.

– Femeia asta ca matușca Rossia, face o comparație un coleg de-al meu, dacă te-a cuprins o dată, nu-ți dă drumul până nu te înădușă.

– Curios, da ce semn zodiacal avea?

– Data nașterii: 22 aprilie. Deci între berbec și taur, mai mult spre taur.

– Tanti Nastea, ia dă-te cu părerea.

– Chm, chm, când vine vorba de astre, te rog să mi te adresezi madam Anastasia! Lăsând, însă glumele la o parte, nu prea am ce spune. Ea Taur, el Capricorn, ambele zodii din stihia Pământului. Deci, compatibilitatea le era sortită.

Din câte cunosc, zodiile de Pământ sunt destul de materialiste. Apropo unul din motivele pentru care cei doi îndrăgostiți așa și nu au reușit să întemeieze un cămin este lipsa mijloacelor financiare cu care să-și poată asigura un trai decent. Cineva scria, fără referire la Eminescu, că poetul ca să creeze, trebuie să aibă stomacul gol. Eu ca femeie, nu sunt de acord cu asta și pesemne că nici Veronica nu a fost.

În general, soarta ei mi s-a părut destul de tristă. A crescut fără tată, acesta murind încă înainte de nașterea ei, iar eu nu din auzite știu cum e să trăiești fără tată, mai ales când ești fată. Fratele ei a murit și el foarte tânăr. La 14 ani s-a căsătorit cu un bărbat de peste 40 de ani. Astăzi acesta ar fi putut face pușcărie, iar alt cuvânt decât pedofilie nu-mi vine în minte. Mai mult decât atât, e o suspiciune de a mea că această căsătorie a fost una forțată și nu de bună voie. Vorba e că soțul ei făcea parte din comisia la examenele de absolvire a Școlii Centrale de fete, unde și-a făcut studiile tânăra poetă, printre altele, eminentă. Veronica a participat, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai fracțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.

Majoritatea femeilor tauriene au un pronunţat talent pentru arte sau o fină capacitate de apreciere a lor. E clar că Eminescu, omul devenit legendă încă în timpul vieții, nu avea cum să-i reziste. Nici chiar în pofida străduințelor Mitei Kremnitz, nemțoaica în brațele căreia își alina amarul. Aceasta din urmă îl și ajuta financiar, dar că să nu-i dea deschis banii, jignindu-i orgoliul, lua ore de română, pe care de altfel o cunoștea cu desăvârșire.

În scrisorile ei Micle mai mereu cerea semne de atenție. Din unele crâmpeie intuiesc că era din tagma acelor femei care nu acceptă jumătăți de măsură: ori totul, ori nimic. În lipsa atenției, întorcea spatele, trântind destul de zgomotos ușa. Reproșuri că-i scrie prea rar, reproșuri că nu o vizitează la Iași, reproșuri că a discreditat-o în ochii lumii, urmate de șantajul despărțirii. De fiecare dată când primea înștiințarea unei noi despărțiri, Eminescu mergea la ea ca un rob în fața reginei, cerându-i miluirea și jocul pornea de la început. Doar că asemenea jocuri ”nupțiale” n-au finaluri fericite, mai ales dacă pe lângă asta ești prins în jocuri sociale nu mai puțin picante.

Despre intrigile din interiorul Junimii s-au scris multe, Eminescu însuși poreclind-o Haremul lui Jupiter, dând foarte clar de înțeles că nu toate seratele petrecute acolo erau tocmai literare.

– Acest Titos Maioritos era un fel de ”Plahiș” al acelor vremi, remarcă cu o ironie usturătoare un alt coleg.

– Cam așa îmi pare și mie, deși trebuie să recunosc că cel din urmă nu mi-i cu totul antipatic, dar nu-i pe asta.

– Da știți că în cele din urmă anume Titu îi picura arsenic lui Eminescu? intervine cel mai în vârstă coleg. Și știți de ce? Pentru că Eminescu divulga planurile mișelești ale partidului conservator, care de fapt erau masoni. Și aici a urmat o istorie întreagă din seria ”teoria conspirațiilor și comploturile mondiale”.

Eu m-am deconectat și am revenit la tumultoasa relație dintre cei doi. Nu știu până la urmă dacă astrele le-ar fi hărăzit sau nu o viață fericită împreună, cert este că au murit sub aceeași stea, la nici trei luni diferență, Veronica punându-și capăt zilelor cu aceeași otravă care i-a răpit iubitul.

Un gând despre “SUB STEAUA CARE A RĂSĂRIT…

  1. M-au cam trecut fiorii de la istorisire. Tanti Nastea, povestești de parcă ai fi fost trăit în epoca lui Eminescu. Ceea ce mă duce cu gîndul că în zadar am ignorat lectura biografiei lui. Mulțumesc cu închinăciune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s