DESPRE SPERANȚĂ ȘI LUMINĂ SAU UN RĂSPUNS ÎNTÂRZIAT

Costel era un băiat luminos. Nu, Costel chiar era o rază de soare.

– Bună ziua, o duceți bine?

Te întreba așa de parcă în preajma lui n-o puteai duce altfel. Te întâmpina mereu încălecat pe bicicletă cu un zâmbet întins până la urechi. Nu l-am văzut niciodată să-și scoată acel zâmbet de pe față. Privindu-l, vrei nu vrei, zâmbeai și tu, chiar dacă deasupra capului aveai un nouraș negru plin de fulgere.

Costel era unicul fiu al vecinilor părinților mei. În general familia lor îmi părea un pic stranie. Adesea, cu fratele meu, destul de cinic și el pe alocuri, îi numeam ”familia Flanders” din serialul Simpsons.

Prea binevoitori păreau, prea gospodari, prea corecți și cu frică de Dumnezeu și prea rupți de realitatea moldoveanului de zi cu zi, stricata de mine, obișnuită să cred că dacă omul e bun cu tine, înseamnă că ceva nu e în regulă.

Urmărindu-i, aveam în față tabloul visului american: o casă drăguță cu gard alb, gazon mereu verde și îngrijit, flori de mai mare dragul și ei, toți trei gospodărind prin grădină.

Costel avea un râs ca al mamei sale – răsunător și foarte copilăros. Îi auzeai pe toată mahala când ieșeau să tundă gazonul sau să ude florile. Apoi s-au mutat cu traiul la Moscova, venind acasă doar în vacanță.

Într-una din veri nu l-am recunoscut pe Costel. S-a înălțat peste noapte, transformându-se într-un tânăr bărbat. Deja nu-l vedeai încălecat pe bicicletă, ci tot mai mult porăindu-se la mașina lui taică său. Se pricepea de minune în anatomia automobilelor. Putea să-ți spună dintr-o privire ce nu e în regulă la motor.

– Are o prietenă, ne-a șoptit într-o zi mama lui.

De altfel mamele noastre prieteneau nu numai în limita bunei conviețuiri între vecini, așa că își puteau permite mici confesiuni stând afară la taifas.

– E cu 4 ani mai mare și suntem cam reticenți în privința acestei relații.

– De ce? Nu vă place fata?

– Fata e bună în principiu… A obținut o bursă în România, învață bine. E frumoasă și de asemenea e singura la părinți. Costel e îndrăgostit peste cap de ea.

– Las’ că se vor descurca, vrei nu vrei, dar copiii se maturizează. Și apoi când dacă nu acum să guste din dragoste.

 

***

Costel a murit la sfârșitul unei zile calde de toamnă, aurie și luminoasă precum era el.

A murit nedrept de stupid, dar frumos.

Nedrept pentru că era tânăr și plin de elan.

Stupid pentru că s-a asfixiat cu gaze de eșapament, pornind căldura în mașina, care se afla într-un spațiu închis. Și asta tocmai el, care se pricepea de minune la mașini. A pornit-o pentru câteva clipe – doar un pic pentru a se încălzi – dar nu a calculat momentul când s-o stingă, bioxidul de carbon fiind un gaz viclean. L-a răpit fără ca acesta să-și dea seama, înmărmurind cu mâna pe radiator.

Frumos pentru că a murit în dragoste, alături de prietena lui cu 4 ani mai mare. Nu se puteau despărți după o zi lungă petrecută în plimbări și discuții, pe care au decis să le continue în garajul de după casă.

Era ultima lor zi de vacanță. Dimineața ambii trebuiau să plece peste hotare: unul în Rusia, altul în România. Soarta, însă a făcut să plece ambii în aceeași direcție, doar că fără bilet de întoarcere.

 

***

Ce a urmat după e greu de descris. Au îmbătrânit nu doar părinții, a îmbătrânit întreaga lor ogradă. Mai dureros era că mama lui Costel nu mai putea avea copii, cel puțin nu pe cale naturală, dar și prin alte metode șansele erau destul de mici. Scundă fiind, s-a făcut și mai mică. Aveai impresia că se topește, la propriu.

Cam peste 2 ani de la deces, într-o nouă vizită acasă, i-am văzut schimbați. Erau la fel de îndurerați, dar altfel. Inițial nu puteam înțelege ce e nou, apoi le-am văzut privirile. Aveau din nou luciu în ochi. O scânteie abia abia licărind. Se uitau la toți din jur ca doi complici care ascund un mare secret, dar care au în inimă sămânța speranței.

Când au venit data următoare secretul le-a fost deconspirat prin două cărucioare în care gângureau un băiețel și o fetiță.

– Știți că nu-i ușor, ne-a spus mama lui Costel. Nu prea dormim nopțile. Îl hrănesc pe unul, în timp ce soțul îl leagănă pe celălalt, apoi ne schimbăm cu locurile. Firește că suntem la vârsta când ar trebui să ne legănăm nepoții…

– Ei, nu mai spune, îi reproșează mama. La 40 și ceva de ani femeia e din nou o pomușoară.

– Păi… poate eu da, dar soțul meu e deja un ditamai fruct copt, a zis mama lui Costel, toată mahala umplându-se din nou de hohotele ei copilăroase, hohote de care, cu mâna pe inimă, îmi era foarte dor.

Deși ambii aveau cearcăne sub ochi, arătau mai tineri ca niciodată și asta grație fericirii din privirile lor. O fericire blândă, caldă și molatică, asemeni unei veri indiene.

 

***

Aseară întorcându-mă acasă văd doi pici pășind neîndemănatic prin iarbă.

– Au crescut voinicii voștri.

– Da, și fac pozne unul mai mare ca altul. Dar să-i vezi ce dulci sunt.

Cum să nu văd? Aveau ambii luciu în ochi și același zâmbet întins până la urechi când mi-au dat din mânuță în semn de la revedere.

 

De ce am scris articolul acesta?

Întotdeauna am fost rezervată față de noile tehnologii care oarecum intervin în legile naturii, dar uite că ieri am văzut viață, acolo unde nu erau șanse pentru noi începuturi.

Și m-am umplut de speranță și lumină, acea lumină pe care o vedeam întotdeauna în ochii lui Costel.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s