SA VORBIM, DECI. SI NU DOAR IN VIS!

De azi inaugurez o rubrica noua, pentru ca visez in toate modurile posibile, pentru ca e bine sa visezi si sa stii ce-ti spun visele. Asadar, visez intr-o buna zi sa vina Rupert Friend si sa ma ceara de sotie. I-as spune da fara ezitare si nu pentru ca e atragator, bogat sau talentat, ci pentru ca e nascut intr-o zi cu acel suflet care in viata asta nu are cum sa-mi devina sot, in schimb ne leaga o relatie dincolo de sensul direct al cumatrismului.

Acum vreau sa va impartasesc unul dintre cele mai miscatoare si revelatoare vise pe care l-am avut in ultimul timp.

Asadar, sarutata de Mos Ene pe la gene, ma pomenisem la marginea Chisinaului, undeva in regiunea satului Tohatin. Acolo s-a construit un cartier nou, cum se zice la noi, de elita. Cartierul era inchis, destinat oamenilor cu un venit financiar mai mult decat decent, fiind administrat de o firma straina la care urma sa trec un interviu de angajare pentru pozitia de Administrator si Specialist marketing. Eram insotita de o veche cunostinta, care in visul meu purta numele Diana.
Cartierul era nemaipomenit de frumos, o bucatica de Europa in coasta Chisinaului: trotuare largi pavate cu piatra alba, buticuri cu vitrine amenajate cu decoruri de Craciun hand made, copaci ingrijiti si urne de gunoi stilizate. Oamenii mergeau agale pe strada, imbracati simplu, dar elegant, infatisandu-si accesoriul gratuit, dar cel mai de pret – zambetul. Eram prosternata. Cum de in Chisinau exista un asemenea loc, despre care eu aflu abia acum? Am simtit o mandrie si o dorinta acuta de a gusta din acest tort urban.
In centrul lui se inalta o cladire alba cu elemente de baroc, cu usi inalte de lemn si doi arbori tuia in loc de majordomi. Mi-am dat seama ca e sediul firmei administratoare. Inauntru o curatenie impecabila si sageti indicatoare catre sala unde va avea loc interviul.
Asa m-am pomenit intr-o camera unde stateau mai multe persoane. Am intrebat unde se afla cabinetul firmei, la care cineva m-a indrumat sa citesc o fituica prinsa de perete. M-am apropiat si am vazut un mesaj in engleza si abia de am pornit sa-l citesc ca un barbat s-a apropiat si mi-a smucit bratul:
– Auzi tu, domnisoara, ce cauti aici?, m-a intrebat grosolan.
– Am venit la interviul de angajare, ii raspund calm.
– Nu stiu ce fel de interviu de angajare, dar aici nu ti-i piata centrala unde poti intra cand vrei si cum vrei tu. Mai intai intreaba daca ai voie.
– Pai am intrebat, domnule si oamenii mi-au zis sa citesc acest mesaj in engleza.
– Nu stiu eu engleza asta a voastra, imi striga mitocanul, ia hai, iesi pe usa afara.
– Asteptati sa citesc macar mesajul pana la capat, il rog frumos.
– Domnisoara, eu pe limba noastra iti spun, iesi afara chiar acum daca nu vrei sa ai probleme.
– Dar dumneavoastra cine sunteti de-mi porunciti cu atata impertinenta?
– Eu sunt receptionerul si daca nu iesi, voi chema paza.
– Dumneavoastra – receptioner? i-am replicat simtind un nod in gat. Si nu cunoasteti elementarele norme de conduita? “Buna ziua” este primul cuvant cu care se intampina un vizitator indiferent de cum arata, am continuat simtind cum incepe sa-mi tremure vocea de revolta. Mai mult decat atat nu cunoasteti engleza si asta intr-un sediu al unei firme de origine straina. Asa ceva nu puteam sa-mi imaginez.
– Da, da, las’ ca stiu eu de alde tine cu imaginatia bogata.
– Stiti domnule, sunt dezamagita. Am crezut ca daca administratia e o firma straina, altfel vor sta lucrurile. Pacat. O cladire atat de frumoasa ca asta merita ceva mai bun.
Ultimele cuvinte le-am spus aproape gafaind. Am iesit, abtinandu-mi lacrimile de obida. Am luat telefonul sa fotografiez cladirea cu intentia ferma de a scrie despre acest izbitor contrast dintre frumusetea exterioara si mucegaiul interior. In clipa ceea telefonul a sunat, la celalat capat de fir fiind tipa care ma insotea.
– Hai Nastea, ca am vorbit cu directorul firmei si te asteapta sa vii la convorbire. A fost o reactie cam exagerata din partea ta.
– Nu, i-am zis hotarata, nu pot accepta si nu e vorba de orgoliu, ci de un simplu principiu al bunelor maniere care speram sa fie respectat, mai ales intr-un cartier ca asta.
Aici visul s-a terminat, eu trezindu-ma cu tahicardie si un gust amar in gura. Vorba e ca nu sunt o persoana conflictuala. De cele mai multe ori prefer sa raman in tabara celor care rabda si inghit, considerand ca decat a lupta cu morile de vant, mai bine lupt pentru propria evolutie. Dar nebanuite sunt caile subconstientului.
Odata, in cadrul unei discutii aprinse am auzit urmatoarea replica: “Atata timp cat tara noastra va fi condusa de babornitele si mojicii portieri, nu avem nici o sansa de a intra in Europa”. Si e adevarat.
De cate ori v-ati pomenit in situatii similare? Cand amabilitatea si educatia de acasa se sparg tandari de betonul rece al unei brute de la intrare, brute care tocmai ca-si primeste bine merci salariu pentru functia de a fi amabil/a. De cate ori ati inghitit ca mine in sec, plecandu-va capul in fata acestor “titani”, singura arma a carora este badarania.
Nu in zadar insotitoarea din visul meu se chema Diana, pentru ca anume pe platforma alobebe.md am dorit sa va impartasesc acest vis. Pentru ca ea, pe care indraznesc sa-mi asum luxul de a o numi scumpa si brava mea madam Roussel, este cea care ma invata sa vorbesc. Intr-o tara in care nu functioneaza aproape ca nici o lege, singura putere care ne ramane este puterea cuvantului. Sa vorbim deci, si nu doar in vis.
PS: Trebuie sa luptam CU orgoliul si PENTRU demnitate. O singura prepozitie care face diferenta mare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s