ASCULTAREA VINĂ (N-)ARE

Vreo cinci ani în urmă, stăteam cu prietenele mele și ne ocupam cu ce se ocupă de obicei femeile când se adună la un pahar de vorbă nebună: scărpinatul limbilor și spălatul oaselor. Într-un moment una a început să se plângă de greutățile pe care le întâmpină la serviciu cu unii colegi și chiar cu șefii de secție.

Noi, adoptând poziția matroanelor trecute prin viață, am început să-i dăm din degețel că cică singură e vinovată de necazurile sale.

– N-ai ce să te contrezi cu superiorii, a sărit atotștiutoarea. Și ce dacă ai dreptate și soluția propusă de tine e mai bună? Șefilor nu le place să fie contraziși. Vorba ceea: șeful întotdeauna are dreptate.

– Ce te văicărești atâta? Ori accepți condițiile pe care le ai, ori îți schimbi locul de muncă, a preluat melodia a doua vioară.

– Dar nu vreau să plec în altă parte. Am muncit aici cu tot sufletul și să renunț acum doar pentru că orgoliul cuiva se simte lezat?

– Atunci taci și rabdă, îngânară ambele în unison. Și în genere tu doar ești femeie deșteaptă. Femeile deștepte își stiu locul.

– Care loc? Eu de pildă nu mă mulțumesc cu actuala mea funcție. Vreau să ajung vicepreședinte, iar visul meu cel mare este să ma angajez într-o instituție internațională (n. r. nu voi da numele).

– Scuză-mă te rog, intervenisem cu aere de diplomație. Nu-ți pare că ambițiile îți sunt cam rupte de realitate? Nu că te-aș considera un specialist prost, dar sunt cu picioarele mai pe pământ.

– De ce spui asta? Am ajuns unde am ajuns datorită cunoștințelor și tot ce am obținut s-a datorat capacităților mele și poate unei doze mici de noroc. Eu cred că am ambiții sănătoase.

– Atunci succes, am pronunțat pe cea mai optimistă notă posibilă, dar trebuie să recunosc că în sinea mea eram foarte sceptică, crezându-mă deșteaptă și arătându-i în continuare cu degețelul.

Timpul – acest universal judecător – mi-a demonstrat că din noi toate, prietena cu pricina s-a dovedit a fi femeie deșteaptă și asta pentru că nu ne-a ascultat. Nu și-a părăsit locul de muncă, și nici în fața șefilor orgolioși nu a cedat. A insistat asupra soluțiilor pe care ea le-a considerat corecte, astăzi ocupând o funcție înaltă, la care noi nu-i dădeam nici o șansă să spere.

– Mai ții minte cum îmi spuneai să fiu cu picioarele pe pământ?, mi-a spus când ne-am întâlnit după o pauză îndelungată în care nu am comunicat, fiind fiecare preocupată de viața ei.

– Draga mea, la arătat cu degețelul toți suntem buni. Acum un singur lucru aș avea să-ți spun: nu asculta de nimeni, mă conving tot mai mult că oamenii de succes sunt tocmai cei care-și urmează calea. Așa cum îi duce capul. Uneori prea lent, alteori cam repeziți. Compătimiți de unii,  judecați de alții. Călcând în străchini, lovindu-se pe alocuri de aceleași greble. Important este că nu-și calcă pe inimă, astupându-și urechile, ținându-și degețelele strânse și capul, plin de cucuie, dar drept. 

PS. Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum. Am impresia că Descartes totuși n-a avut dreptate, dar asta deja e o altă temă de discuții.

4 thoughts on “ASCULTAREA VINĂ (N-)ARE

  1. Tocmai ce-am văzut The Pursuit of Happyness, cu Will Smith. Iar filmul are o secvență genială, nu doar prin prisma replicilor, ci și a puterii de a-ți vedea o greșeală și de a o îndrepta într-un mod pozitiv. După ce tocmai îi spusese copilului ce nu vrea să vadă la el, dezamăgindu-l, tatăl revine și zice: „Nu lăsa niciodată pe nimeni să-ți spună că nu poți face ceva! Nici măcar pe mine. Ai înțeles? Dacă ai un vis, protejează-l! Când oamenii nu pot face un lucru, vor spune că nici tu nu poți. Dacă vrei ceva, trebuie să-ți iei singur. Punct.”
    Chiar dacă uităm lucrurile astea, e bine că ne aducem aminte de ele și alegem să nu trecem indiferenți mai departe. Greșeli vom face toată viața; important e să învățăm din ele și să nu le repetăm. E doar părerea mea.

    • Si mie imi place filmul acesta foarte mult, ori de cate ori il vad, invat ceva nou. Pentru mine una din concluziile anului 2013 este sa nu stau pe loc, sa nu ma impotmolesc, sa merg inainte indiferent daca pe drum imi cad ghinzi in cap si ma poticnesc, asta in cele din urma ne invata si ne intareste. Intotdeauna se vor gasi mii de oameni care sa te opreasca din cale, eu insami sunt destul de prudenta (citeste: fricoasa) de felul meu. Imi caut mii de scuze si pretexte sa nu fac ceva mai riscant si oricum pana la urma ghinda oricum imi cade in cap, daca are de cazut🙂. Pana la urma eu nu cred ca noi facem greseli, toate sunt lectii, adevarat ca unele dor, dar depinde si de atitudinea pe care o adoptam. Tocmai acum citesc un articol foarte interesant despre norocosi si „greselile supravietuitorilor”, daca reusesc voi face un rezumat pe blog.

      • Nici eu nu cred în greșeli, în păcate, în pedepse. Toate sunt lecții, toate au un feedback. Alegem să învățăm sau mai primim încă o dată aceleași lecții.
        Îmi place chestia cu ghinda.🙂 Prietenoasă exprimare!
        Atitudinea în viață e totul. Vedem jumătatea goală sau jumătatea plină a paharului. Noi alegem de fiecare dată. Amândouă sunt reale, nu negăm realitatea. Dar oare ce mă ajută să văd mai degrabă? Cred că partea frumoasă, fiindcă mă împinge înainte, îmi dă încredere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s