– Când voi crește mare, voi fi o mamă mai bună decât tine! îmi strigă ieri Delia în timpul unei certe înainte de culcare.

– Și bine o să faci, îi răspund încercând să-mi păstrez calmul. Asta se numește evoluție – copiii să-și depășească părinții. Eu doar o să mă bucur.

– Tu nu mă iubești, mă cerți întruna.

– Tot ce vreau este să te învăț să iai decizii singurică, mama îți propune soluțiile, dar tu ești cea care alege. Păi ce facem acum? Plângem sau încercăm să comunicăm.

– Nu știu. Nu mă interesează.

– Uite, eu îți spun partea mea, tu spui partea ta. Hai să facem un pas în întâmpinarea unei alteia.

– Cum?! Să mă cobor din pat și să merg? Unde?

– Nu, eu îți întind mâna, mi-o întinzi și tu pe a ta și încercăm să vorbim calm.

– Și ce dacă? Nu-mi pasă. Tu te gândești doar la tine.

– Dacă ar fi așa, atunci nu am mai avea discuția asta. Nu vreau să ne certăm, ci să ajungem la un numitor comun.

– Și ce înseamnă munitor comun? Să luăm calculatorul și să ne uităm la monitor?

– Nu. N-U-M-I-T-O-R comun înseamnă când facem o înțelegere și o respectăm ambele. Cum să te conving că după ora 9 seara e timpul mămicilor? Și apoi ce facem când vei merge la școală și va trebui în fiecare dimineață să ne trezim devreme?

– Nu vreau la școală. Nu vreau să ma culc devreme. Nu pot dormi.

– Atunci fă-o de dragul organismului tău, care e asemeni unui ceas.

– Și ce? Să-l pun să facă tic-tac? N-aud nimic în burtă. Cum adică organismul e ca un ceas?

Offf, taaaare lungi discuții am mai avut aseară, cu strigăte pe alocuri și lacrimi, soldate cu o bucată de noapte nedormită și petrecută în gânduri. Nu sunt nici prima, nici ultima mamă care aude astfel de reproșuri la adresa ei. Mi-aduc aminte cum eu însămi îi strigam mamei aceleași cuvinte, fiind ferm convinsă că uite așa sau așa, precis nu voi face niciodată.

Ei bine, am greșit. Nu sunt o mamă nici mai bună, nici mai rea decât mama mea. Cum nici ea, la rândul ei, nu-i mai rea sau mai bună decât mine.

Mama este mamă. Mama este om. Punct.

Nu-i voi putea da copiilor mei toate răspunsurile. Nu-i voi putea îndeplini toate dorințele. Nu-i voi putea ajuta în toate cazurile când au nevoie. Pentru că nu sunt Dumnezeu și nici super-erou.

Sunt un om ca toți oamenii care vrea să privească un film la nouă seara, vrea un pic de liniște după o zi încărcată la serviciu, vrea să doarmă un pic mai mult sâmbătă dimineața, vrea să citească o carte, vrea să facă o baie relaxantă, vrea să-și facă toaleta de dimineață în intimitatea ei, vrea să se vadă cu prietenele… Cu alte cuvinte, vrea să-și facă mica rezervă de timp pe care să și-o acorde sie.

Nu știu de unde s-a luat acest trend în literatura educațională că părinții ar trebui să fie niște super-eroi 24 din 24 la dispoziția copiilor. Eu însămi sunt o fiică foarte exigentă și sărmana mamă, numai ea știe câte aude de la mine și cum le rezistă pe toate.

Pe an ce trece, mă conving că între părinți și copii întotdeauna este și va fi loc de reproșuri, implicând sentimentul de vinovăție și subapreciere a propriei persoane. Ce-i de făcut atunci?

Eu personal învăț să fiu self-sufficient, dar e greu… mai ales pentru că o vedeam pe mama ca pe o mică vrăjitoare, făcătoare de minuni. Ea, însă tot e om cu greșelile și lecțiile ei de învățat, cu necesitățile și dorințele proprii.

Închei aici, pentru că deviez într-o altă temă de discuții și risc să nu-mi duc firul până la capăt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s