DESPRE FOTBAL ȘI CIMITIRE ÎNTR-O ZI ÎN CARE TOATE TREC

– O să-ți treacă.

Replică, spusă uneori tăios, și auzită de atâtea ori din gura scumpei și dragei mele madam Roussel. Ei bine, ca întotdeauna are dreptate. Toate trec și ăsta e un adevăr banal de trist. Trist pentru că nu vrem să treacă, banal pentru că trece.

Despărțirile de orice natură dor, dar doare și mai mult când întinzi coarda, când te împotrivești să treacă. Eu vreau să zic un mare mulțumesc celor care au știut și au avut suficient curaj și voință să taie cordonul ombelical de la început. Nu m-au purtat cu zăhărelul, nu mi-au mânjit ochii și nu m-au lăsat să clădesc castele de nisip, pe care imaginația mea bogată și inima serdobolnică sunt mereu gata să le adăpostească cu mare ușurință. Au fost duri și reci, dar onești, dureros de onești. Tocmai aceste lecții de maturitate și sunt cele mai valoroase, pentru că se întipăresc pe mult timp.

Dacă totul e trecător, ce rămâne?

Mi-aduc aminte de un caz. Urmăream un meci din Liga Campionilor dintre Steaua și FC Barcelona. În sală era mare agitație. Stăteam cu sufletul la gură, rugându-ne Steaua să marcheze un gol, mai ales că șansele de a trece mai departe în finală erau mari. Emoțiile bineînțeles asemenea unor strune întinse la maximum.

– Ehh, au pierdut ai noștri, dar oricum te iubesc, declarație pecetluită cu un sărut pe final de meci.

Și în acel moment, deși mă ținea de mână o persoană foarte dragă, mi-am adus aminte de alte meciuri și alte victorii sau dezamăgiri, și alte finale spectaculoase și nu prea, și alți suporteri alături… Și m-am gândit că indiferent pe a cui mână o țin, sau cine îmi ține mâna, fotbalul… fotbalul e cel ce rămâne.

Dar postarea de astăzi nu-i despre asta. Ci despre cimitire.

E foarte mare cimitirul de la Doina, dar îmi place. Nicăieri în oraș nu-i atâta liniște ca acolo și ciorile croncănesc altfel, mai melodios nu știu cum, în ritm cu nostalgia tomnatică. Și vântul e mai domol și lumina opacă.

Te întâmpină mii de fețe care parcă îți zîmbesc, bucuroase de un vizitator ce le ia în seamă. Iată băiatul cu chitară decedat la 21 de ani într-un accident rutier. Iată băiețelul de 11 ani răpus de poliomielită. Iată bătrânica de 98 de ani fotografiată în anii ei de glorie de pe timpurile revoluției bolșevice. Iată și statuia lui Zeleonîi cu îngerul tângâuitor deasupra mormântului (între noi fie vorba, nu prea cred îngerii să-l deplângă).

Și tu mergi prin această ”mulțime” și înțelegi că fiecare a fost visul și drama cuiva și că indiferent ce istorii au lăsat în urmă, toți sunt egali, odihnindu-se în același pământ, sub același cer, acompaniați de același croncănit nostalgic al ciorilor.

Pe drum înapoi, m-am bucurat de acel maxi-taxi care mi-a reamintit cât e de plină viața.

PS. Părinților mei se dedică.

PS1. Високосный год o formație pe care o descopar și o tot redescopăr.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s