LACRIMI DE PAȚAN ADEVĂRAT SAU GHICI CINE AZI E CU PRICINA

Dimineața lui a început ca de obicei – cu verificatul notificărilor pe Facebook. Zice el că nu are cont, dar în suflet toată lumea știe adevărul… Chiar și unchiul lui – ghimpos în toate sensurile posibile – dar care, paradoxal, în cazul dat nu avea nimic de comentat. Și apoi ce putea el să comenteze, văzându-și nepotul în plină suferință? Când vine vorba de inimă, ochii sunt orbi, iar urechile surde. Iar inima lui aparține unei singure femei, care cu atâta dârzenie vrea să facă orașul mai bun.

Ah, de-ar ști ea… dacă numai ar ști… de câte ori și-a imaginat cum se vor întâni… câte scenarii își desena în minte în timpul interminabilelor ședințe. Cum putea cineva să-și imagineze vreodată că ar fi avut o relație cu prezentatoarea ceea tv, când toate gândurile lui erau pur și simplu absorbite de unghiile date cu ojă ale degețelelor fine? Dacă ar putea măcar pe o secundă să-i atingă talpa… O secundă i-ar fi fost destul pentru a muri fericit. Era gata să sucească gâtul oricui pentru cea mai mică aluzie, chiar și în glumă, la asemănarea ei cu baba ceea nesuferită care striga în stradă.

”Pi-ul cu Pî-ul nu se compară”, s-a gândit trist, privind cu scârbă la o nouă gașcă de protestatari. Și atunci, exact în clipa când sorbi un gât din ceașca de cafea, o zări la semafor. Era într-o beretă sacojie, perfectă pentru cârlionții ei, cu buzele vopsite cu rujul cela roșu despre care a scris cu atâta curaj și senzualitate.

De emoții, nu observă cum și-a pătat cravata cu cafea. O zbughi rapid pe ușă, împiedicându-se de secretarul care tocmai dorea să-i înmâneze un raport. Dă-o naibii de raport, când șansa vieții lui stă acolo.

”La o parte!”, zbieră gloatei de jurnaliști, rupând rândurile. Cineva i-a smuls ochelarii, dar el oricum nu o pierdea din ochi. Îl ghida lumina dragostei, nemaifiind  în stare s-o țină în piept.

– Aș putea să iau un autograf de la Dumneavoastră? o întrebă pe gâfâite, uitând de ”bună ziua” și alte corcoliri de acest gen.

– De la mine? îi răspunse un pic mirată, cu acel zâmbet șarmant, ușor ironic. Cu ce ocazie?

– Sunt un cititor fidel al blogului Domniei voastre, o frază în care nu putea să-i încapă întreaga admirație față de ea.

Oarecum stânjenit, dar cum avea să-i spună că în fiecare dimineață îi citește postările de pe Facebook, că îi crește inima de bucurie când pe e-mail primește înștiințarea unui nou articol, că îi curge saliva când vede capodoperele ei culinare, că se înduioșează până la lacrimi când citește despre copilul ei, pe care îl consideră a fi cel mai norocos din lume, având așa o mămică și că îl doare inima, nespus de mult îl doare inima, când citește criticile dure la adresa lui? Dar înțelege, el toate le înțelege…

Ea rupse în grabă o foaie din agendă, scriind câteva cuvinte. Nu le putea distinge, privirea i se încețoșă, ritmurile cardiace accelerând ca o locomotivă scăpată de sub control.

– Vă mulțumesc, se înclină să îi sărute mâna. Îl trecură fiorii… nu, prea puțin spus fiorii. Erau curenți, tsunami de…

– Auzi tu, interveni bărbatul de alături, strivind magia momentului cu o apucătură fermă de braț. Eu acum am să-ți vorbesc ca de la pațan la pațan: ori tu înțelegi și eu nu-ți fut botul, ori tu nu înțelegi și eu îți fut botul.

Dădu de ochii celui care cu atâta impertinență îi sfîrși plăcerea. Își încleștară privirile ca doi titani în lupta pentru cucerirea teritoriului, a teritoriului de vis. Dar finalul acestei bătălii era orânduit din start, fiind foarte clar că nu el este învingătorul.

– Să știi să te lași învins frumos e o artă, adesea mai glorioasă decât orice victorie, încercă să-l consoleze pe un ton înțelept roșcata de alături. Era prietena ei, de altfel și ea blogheriță. Pe o clipă se gândi că poate ea ar convinge-o să cedeze, dar știa prea bine cât de mult își respectau alegerile, iar el, pe cât se pare, nu era alegerea ei.

În seara ceea, ajunsese acasă târziu. Telefonul suna întruna, el ignorând toate apelurile. Nu era în stare să vorbească, nici măcar să aprindă lumina. Nimeni nu-i putea vedea lacrimile, pentru că pațanii adevărați plâng în pernă, sub care pe un colț de hârtie sunt scrise cele mai dulci cuvinte din lume: ”Cu drag, de la alobebe”, autoarei cărora el așa și nu a apucat să-i spună ”LA MULȚI ANI!”.

PS. În schimb o facem noi, draga și scumpa mea, madam Roussel.

4 gânduri despre “LACRIMI DE PAȚAN ADEVĂRAT SAU GHICI CINE AZI E CU PRICINA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s