DESPRE PIERDERI

„Nu vreau să mor. Să ajung să fiu mâncată de viermi.” – o frază auzită în cadrul unei discuții despre moarte. „Crede-mă că în momentul cela nu o să-ți pese dacă ești mâncată de viermi sau nu”, ripostez eu. „Oricum cred că moartea e groaznică. Ești tânăr și frumos și apoi ajungi să devii excrementele unor vietăți. Prefer să fiu incinerată.” Atunci o prietenă a zis o frază care mi s-a întipărit în minte: „Tatăl meu, fizician de specialitate, spune că în finalitatea ei, viața nu are nici un rost. Orice ar face, toți mor. În esența ei, însă, aici și acum este plină și cuprinzătoare „.

Nu vreau să trișez spunând că nu mi-e frică de moarte. Dar dacă ar fi să aleg între moartea mea sau a celui mai apropiat, aș alege prima. Nu știu cu certitudine ce se întâmplă cu noi după moarte (cum de altfel nimeni nu știe, în pofida tuturor celor scrise și povestite de veacuri). Un moș de-al meu, istoric, mi-a zis că moartea este singurul mister care împinge omenirea înainte. Probabil are dreptate. Oricum discuțiile pe această temă nu se pot finaliza cu concluzii certe. Însă ce știu eu cu certitudine, asta-i suferința prin care trecem atunci când moare cineva drag.

La 11 ani mi-am pierdut tatăl. Am simțit pe propria piele ce înseamnă când viața se schimbă într-o singură clipă și e o schimbare la care nici pe de departe nu te aștepți. Și nu poți face nimic cu asta decât să accepți. Țin minte cum mă chemau la joacă amicii din ogradă, cum profesorii îmi cereau temele pentru acasă, iar eu nu puteam înțelege cum de ei nu înțeleg prin ce dramă trec eu. Orice cuvinte de consolare îmi erau cu totul străine, pentru că nici unul nu micșora suferința din interiorul meu. Prin asemenea dureri se trece pe cont propriu.

De atunci nu am fost la nici o înmormântare. Pentru că nu știu ce să spun în asemenea cazuri. Eu sunt alături, pot pune un umăr sub barbă, dar nu voi fi în stare să pătrund pe deplin starea celui rămas. Orice pierdere e o cruce dusă pe umerii proprii. Este singurul lucru pe care nu ai cum să-l împarți.

Doar când ajungi la destinație o poți da jos. Sau invers, atunci când o poți da jos, înțelegi ca ai ajuns la destinație, că viața pornește dintr-un nou punct din care mergi înainte. Doar că nimeni nu-ți poate spune cât de lungă e calea și asta e înfricoșător de trist.

Ne fac pierderile mai puternici? Eu personal zic că nu. Frica de a mă despărți de cei dragi e doar mai mare, pentru că-i cunosc prea bine gustul. În schimb, vine maturizarea iar odată cu ea și înțelepciunea.

Sunt multe de adăugat, dar în esență nu mai pot spune nimic. Despre distanțe și legături în unul din articolele ce urmează.

2 gânduri despre “DESPRE PIERDERI

  1. împărtășesc cu tine cele spuse despre pierderi… nu cred că ele sunt menite să ne facă mai puternici, ar fi fost un plan prea dur a Celui, ce ar fi orchestrat asta… is deacord cu tine si aici. E doar o durere si singurul lucru, care poate fi trait in ea, este ca alaturi sunt oameni, care o simt, si datorita acestui fapt intelegi ca frumusetea vietii consta in a o impartasi cu cei ce sunt vii, cu cei ce au nevoie de noi. Iar durerea e o rana, care se va vindeca în timp… și ne va învăța că suntem mai puternici decît durerea însăși…

  2. moartea nu e ceea ce gandesti tu desprea ea gandirea si simturile sunt ceea ce ne face sa intelegem diferit si gresit uneori cred ca daca ar fi raspuns la ea nu te va face sa intelegi nici pe tine nici pe altii nu cauta trcutul celor intamlate in timp ori cum ele nu mai sunt cu ficare dimineata este cu totul alt ceva

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s