DOI ANI DE MA-MI-CO

Doi ani în urmă, pe vremea asta mă întorceam de la spital știind că este ultima noapte petrecută acasă în vechea componență. Seara am făcut un duș, am verificat încă o dată valiza „cocostârcului”, am admirat apusul soarelui pe balansoarul din fața casei, rugându-mă ca  totul să decurgă bine. Eram doar eu și mama, restul fiind plecați în vacanță, dar cu urechea în așteptarea sunetului îmbucurător. Mă simțeam oarecum incomod pentru această întârziere, dar nu era vina mea că cea din burtică nu se grăbea să iasă. A fost o noapte în care nu mă lua somnul.

A doua zi, petrecută de toți vecinii din mahală, urc în ambulanță, prefăcându-mă în chinurile travaliului. De facto nu simțeam nimic, în afară de nedorința de a-mi petrece o zi întreagă la spital sub vegherea medicilor. Am fost internată la secția de Patologie, deoarece, nefiind siguri cum vor evolua lucrurile, doctorii mă pregăteau pentru operație. În salon m-am pomenit cu o colegă de breaslă, astfel petrecându-mi o bună parte din timp în discuții despre avantajele și dezavantajele posturilor autohtone de televiziune. Mi-a fost foarte plăcut când medicul de gardă, o domnișoară tânără și simpatică, m-a recunoscut zicându-mi că mă ține minte încă din liceu, ulterior  urmărind reportajele pe care le-am realizat fiind reporter la ”Deșteptarea”.  Toate astea mi-au ușurat întrucâtva orele petrecute în așteptare, dar adevărul este că în acea zi mă simțeam izolată și foarte tristă. Tata și Delia erau departe, mama era cu treburi în oraș, iar mai toți prietenii erau în vacanță. După o procedură dureroasă, mi-au țâșnit lacrimile de nu le mai puteam opri. Asta cred că și a provocat travaliul. La 21:15 am obținut cea mai scumpă, cea mai dulce și cea mai grandioasă Victorie în toate sensurile posibile. Despre cum a fost citiți aici.

În urma postării mele anterioare, multă lume mă întreabă ce am pățit. Țin să vă informez că boala mea nu este una incurabilă și de fapt articolul nu despre boală era, ci despre bucuria mea enormă că o am pe Victorița. Actualmente, din cauza problemei pe care o am, graviditatea îmi este absolut contraindicată. Cine știe cât ar fi durat s-o aștept, dacă atunci mi-aș fi ascultat rațiunea.

Știți cât de dulce mă strigă „Ma-mi-co”, cu accent pe ultima silabă, de parcă ar fi o georgiană. Lui Tata îi spune „Ta-ti-cu”, cu accent pe prima silabă. Nu cunosc vreun copil care să plângă mai teatral. Când simte că o certăm pe bună dreptate, își pleacă capul smerit, ducându-și mânuța la nas și dând aprobator din ochi. Dacă nu-i convine ceva, își încruntă sprâncenele, încrucișându-și mâinile la piept: „Nio!” ne spune răspicat în loc de „Nu”. Da cum mai dansează… Fata asta-i dobrejioc, vorba lui bunelul. În fiecare dimineața mă opresc deja din reflex în fața pomului din ogradă, ca să ridic privirea și s-o văd pe Victorița la geam, trimițându-mi o bezea.

Crâmpeie din dialogurile noastre:

 

***

– Cum te cheamă?

– Ulea.

– Nuu, Victorița te cheamă.

– Nio, Ulea.

– Of, Ulea – Rițulea. (n. r. Rițulea este diminutivul lui Rița, prescurtare la Victorița)

 

***

– Rița, da tu câți ani ai?

– Tinti.

– Nu, nu cinci, da doi.

– Nio, mami, tinti, ati, și-mi arată palma desfăcută, tinti.

 

***

– Victorița, da ce face Nelu (n. r. păpușa ei preferată)?

– Ginge (n. r. plânge).

– Da tu ce-i spui ca el să nu plângă?

– Gata, gata și îl mângâie pe cap.

 

***

– Victorița, spune A-na.

– A-na.

– Spune Cos-tea.

– Co-tea

– Spunea Catea.

– Ca-ta.

– Spune Nas-tea.

– Mama.

 

Opriți-mă acum, că simt că voi scrie o postare kilometrică. Mâine scumpa, dulcea, iubita mea Victorița împlinește doi anișori. Atât de puțin, dar pentru mine s-au scurs veacuri. E uluitor totuși prin câte transformări trece un om într-o perioadă relativ scurtă. Și totuși, esența… esența a rămas, și va rămâne aceeași. Sunt „mamico” și asta e o fericire.

Am scris azi, pentru că în următoarele zile precis nu mă așez la computer.

2 gânduri despre “DOI ANI DE MA-MI-CO

    • Suntem! Facem! Bunelul meu de aproape 88 de ani are o vorba: „Inainte, cand cineva ma intreba cum o mai duc, spuneam – Nu ma grabesc. Acum, cand cineva ma intreaba acelasi lucru, ii raspund – Eu ma tin!”. Asa si eu – ma tin🙂 Multumesc, ghea Vanea pentru vorbe bune, iesim la un pahar de vorba si nu numai🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s