TE DUCI SĂ-ȚI VERIFICI OCHII ȘI…

Se întâmplă cum se întâmplă de obicei la moldoveni: te duci la un control medical cu o problemă ce se dovedește a fi neînsemnată și descoperi alta, ce se dovedește a fi mai gravă. Simțeam că ceva nu e în regulă, dar tot amânam vizita la doctor și iată că ieri, printr-o (ne)fericită întâmplare descopăr că o bubă de-a mea mai veche a revenit, cu pași grăbiți pe deasupra.

Să fi auzit diagnosticul de ieri înainte de a o naște pe Victorița, avea să fiu mult mai panicată și cum sunt realistă (citește: pesimist camuflat), aș fi intrat într-o stare de depresie, făcându-mi speranțele bucățele. Mulți mă întreabă de ce am făcut al doilea copil, știind de problemele pe care le aveam în cuplu. Prima în listă era chiar mama mea. Ultima dată mi-a pus această întrebare deja după nașterea Vicuței, când faptul era împlinit. A urmat o ceartă aprinsă soldată cu un deget de al meu scrântit. Recunosc cu rușine că și eu mi-am pus această întrebare, noaptea, lăsată unu la unu cu gândurile mele că poate m-am grăbit, că poate avea să-mi fie mai ușor… Răspunsul, însă era dincolo de rațiunea mea pe care de nenumărate ori în viață, am avut  norocul să nu o ascult.

Am mai spus și o mai spun – Dumnezeu întotdeauna știe mai bine când să ne trimită un copil. Atunci când o zămisleam, simțeam că acum e momentul, că nu trebuie de așteptat, că suflețelul ei mă vrea, așa cum și sufletul meu o dorea. Dar nu era vorba numai de mine. Am făcut-o și pentru Delia. Acum sunt mici și încă nu conștientizează pe deplin legătura dintre ele. Dar eu o simt și știu că se vor depăși micile crize de gelozie, supărările, obidele… pentru că ele, deși aparent foarte diferite, fac un tot întreg.

”Aveți deja doi copii, nu?”, o întrebare răspunsul căreia ar trebui să mă consoleze. Ce stranie senzație. Acum am început să înțeleg bărbații care nu vor să-și facă vasectomie. În viitorul apropiat nu planificam nici o sarcină. Ba mai mult, declaram cu fermitate că nu mai vreau copii și că probabil nici nu-i voi mai face. Și totuși, în adâncul sufletului nu excludeam șansa că ar putea să se întâmple, dacă aș avea din nou dorința, circumstanțele și omul potrivit alături. Șansele sunt mici din toate punctele de vedere. Dar ele sunt, încă sunt și asta e cel mai important.

Mulți pacienți se îndrăgostesc de boala lor. Cam asta simt și eu. Mai ieri nu mă deranja nimic, azi parcă simt pe viu tot ce a crescut în mine, începe să mă doară, să mă deranjează fizic. Stop. E doar un joc de-al creierului ce se vrea a fi compătimit. Totul se rezolvă și dacă mă las pradă acestui val de a face tragedie dintr-un caz rezolvabil, ajung în cele din urmă să mă distrug și implicit să-mi distrug șansele.

Aici închei, vroiam să scriu ceva deștept pe final, o concluzie din astea ca în filme, dar cred că tot ce am avut mai important de spus, deja am spus.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s