NU AM TIMP SĂ NĂSCOCESC UN TITLU, DAR NE-AM ÎNȚELES

Să fie oare planeta Mercur în retrograd de vină ori paharul de șampanie sorbit la o vorbă de duh cu madam Roussel, dar aseară printr-o (ne)fericită întâmplare am poposit la „Spălătorie”, la un recital de versuri cu genericul: Dragostea vs Sex. M-am manifestat și eu un pic, că na, am fost rugată. Sincer vorbind, la o poezie de jale chiar m-am poticnit. Un prieten a făcut un comentariu haios și toată drama s-a dus naibii. Păcat… poezia chiar e faină și e scrisă de unul dintre poeții mei preferați, Eduard Asadov. La finalul serii, am ieșit toți afară și am dat drumul la lampioane. M-am apropiat de un tânăr să-l ajut. A recitat și el o poezie. Nu-mi aduceam exact cuvintele, dar țin minte că mi-a plăcut felul în care a spus-o: emoționat și foarte sincer. Cu greu, după mai multe tentative aproape eșuate, lampionul nostru și-a luat zborul.

– Mi-au plăcut versurile tale, îmi spune tânărul.

– Ei, lasă… nu prezintă cine știe ce. Tu mai bine spune, ți-ai pus o dorință?

– Daaa!

– Precis legată de dragoste.

– Și asta tot.

– Da tu chiar crezi în dragoste?

– Da, răspunde iarăși pe tonul cela modest și sincer. M-am ars de câteva ori și destul de tare, dar ea este. Și după ce se vindecă rănile, nu înseamnă că nu te poți îndrăgosti din nou. Important e să vrei.

– Mdea… asta și este diferența dintre noi. Eu cred că nu mai pot să mă îndrăgostesc și nu e vorba că nu vreau.

– Lumeeee, hai și-om beeeeee! striga instigator unul din organizatorii serii și aici ne-am luat rămas bun.

***

Astăzi într-o doară am postat pe FB un articol pe care l-am scris aici acum un an. Era cireașa mea de pe tort pe care la recitalul de ieri nu am reușit s-o înfulec. În scurt timp, s-au pornit discuții și comentarii, care m-au pus pe gânduri, determinându-mă în cele din urmă să scriu cu totul altceva decât planificam de dimineața. Nu este o replică la comentarii, ci mai curând un răspuns dat mie însămi într-un act de sinceritate nemaivăzut pe acest blog. Și tot ce voi scrie în continuare se referă doar la umila mea persoană

Recent am dat de un test psihologic pe unul din site-urile de specialitate la care sunt abonată. Cei care mă cunosc, știu că umblu cu tot felul de chestiuțe din astea. Păi iată, potrivit rezultatului testului, calitatea care mă reprezintă cel mai mult și pentru care sunt apreciată de cei din jur este dragostea. „Iubesc, deci exist” – deviza oamenilor de alde mine. Nu am tipare sau reguli după care să mă conduc. Rețete universale nu există. Eu când iubesc, iubesc pur și simplu și primesc omul cu toate huiurile, tarakanii și mai știu eu ce alte jivine din capul lui. Nu înseamnă cu sunt lipsită de rațiune și accept orbește orice neajuns sau prostie. Nu înseamnă că îmi tai vinele, spânzur mațele de gard sau îmi pierd cunoștința de la o simplă atingere a veșmântului celui iubit. Nu sunt Dante și cu siguranță, nici Petrarca.

Dar trebuie să recunosc că sunt o disperată incorigibilă și predispusă spre fanatism, pe deasupra. Da, modul meu de a iubi este abuziv și nu este corect. Și cel de alături se sufocă – chiar dacă nu o fac intenționat – și pe bună dreptate. Dar se sufocă nu de „corcolirea” și „giugiulirea” mea, ci de prorpia frică de a-și asuma riscul, de a deveni un pic disperat ca mine, în sensul bun al cuvântului. Acum, ca să nu ne dăm prea mult în filosofii, că oricum fiecare are istoria lui și concluziile sale, să trecem la relatări concrete, că asta de fapt îi interesează pe oameni.

1. Despre cel căruia i-am dedicat poezia:

Când a citit-o, nu pe blog, i-am dat-o în starea ei crudă, m-a cuprins și am tăcut amândoi. A doua zi, firește a citit postarea și primul lucru pe care m-a întrebat a fost: „asta ce e? ultimatum? vrei să ne despărțim?”. „Nu, i-am răspuns, cum aș putea?” El știa că îl iubesc, eu însă nu. Într-un moment am simțit că se sufocă. Slava Domnului sunt fată deșteaptă și nu am nevoie de multe explicații. Am pus punct: scurt, clar și curpinzător. Fără scene și drame. După mai bine de jumătate de an, a reapărut în viața mea și m-a ajutat într-un moment când numai nu de la el am așteptat ajutor, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare.

2. Despre cel căruia îi cântam cândva din ale Zemfirei:

Este soțul meu, pe care l-am iubit așa frenetic ani la rândul și care acum nu-și poate ierta faptul că… (s-)a pierdut… De fapt partea a doua a postării mele de acum un an, îi era lui dedicată. Și tocmai sufocarea ceea a mea îi lipsește. Și tocmai el acum este cel care mă sufocă. Și nu pot accepta, nu pentru că mă deranjează sufocarea în sine, ci pentru că nu e reciproc. Pentru că becul s-a stins, iar el după cât se pare, nu mă poate accepta în limitele decenței. Ce nu-mi pot eu ierta în relația noastră este că am distrus singură obiectul iubirii mele. Trist, dar adevărat.

3. Despre mine acum și aici:

Mă pot eu oare schimba? Nu prea cred… dar lucrez asupra mea. Am devenit corectă și rațională. Nu e sarcasm la adresa cuiva, e o constatare a faptului, spusă mai mult cu regret decât mândrie. Pe final, cel care a plecat englezește, căruia nu-i voi scrie poezii sau balade de iubire, a luat cu el și această proprietate a mea. Dacă aș face o alegorie, aș spune că m-a dezvirginat. E o schimbare prin care mai devreme sau mai târziu trece orice femeie, chiar și nebunele de alde mine. Maturitate, raționalitate, profunzime: toate astea  se întâmplă, dragii mei când îți pierzi virginitatea. Și încă o dată mă conving cât e de ciudată viața – că tocmai cei/cele care mă îndemnau insistent să mă lepăd de Satana (alias frenezia mea adolescentină) îmi spun acum că îmi lipsește un singur lucru: luciul în ochi.

Seara mea de ieri s-a încheiat așa: Intrând în maxi taxi, pe bancheta din spate văd un tânăr frumos cu trăsături asiatice, ascultând muzică în căști. Într-o secundă privirile noastre s-au încrucișat. M-am așezat hotărâtă lângă el, i-am luat o cască din urechi – gusturile lui muzicale neînșelându-mi așteptările – și am mers tot drumul dând în unison din cap, fără să ne spunem un cuvânt măcar.

 

PS. scumpa mea madam Roussel, îmi pare că nu dragostea și nu sexul vinde, dar sinceritatea.

 

2 gânduri despre “NU AM TIMP SĂ NĂSCOCESC UN TITLU, DAR NE-AM ÎNȚELES

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s