CALEA „RĂZBOINICULUI”

Acest dulce cuvânt „sinucidere”… în ultimul timp am participat la mai multe discuții pe această temă. Am auzit de toate. Oamenii se dau ușor cu părerea când e vorba de altcineva, despre propria experiență, însă, de cele mai multe ori se tace. E un schelet bine ascuns în dulap. Nimănui nu-i plac oamenii slabi. În perioada maximalismului adolescentin, poate asta și era romantic. Mi-aduc aminte de versurile pe care, eu și de alde mine, le scriam pe la 16 ani: „ultima suflare în astă neagră noapte”, „se scurge lumânarea în cenușa sufletului meu”, „îngheață sângele în vine” și alte aiureli de acest gen. Acum nu-mi trezesc nimic decât un surâs.

După părerea mea, pentru a fi sincer e nevoie de un pic mai mult curaj decât pentru a-ți pune capăt zilelor și asta o spun din propria experiență. Recunosc că am avut această tentativă. Nu a fost nimic planificat, fără mesaje de adio, muzică de jale și linii trase pe final. Doar lacrimi și un pahar de „Domestos” în mână pe care vroiam să-l dau pe gât dintr-o înghițitură, cum fac de obicei cu cele 50 de grame salvatoare de cognac. Și absolut tot ce trăisem, gândisem, simțisem până în acel moment a încăput într-o singură întrebare: da sau nu? Răspunsul este evident.

Dacă cineva ca să rămână viu, vrea să moară, eu nu-l judec. E mai groaznic să trăiești mort. Aseară asistam la o discuție despre calea războinicului. „Înțelegi, îmi spune înflăcărat un tip, războinicul nu trebuie nimic să simtă, absolut nimic! El poate ucide cu un cuvânt, în el pot fi înfipte sute de cuțite, iar el zero, nici cea mai mică emoție. Iar pe final această indiferență să treacă într-o compasiune față de oameni, compasiune totală, dar pohuistă„. Greu? Pentru mine asta nu înseamnă greu. Nu văd nici o provocare în acest pohuism „eliberator”, mai curând o pizdăstrădanie curată (iertați-mi franceza). Fiindcă în adâncul sufletului el consideră că procedează corect, oricâtă suferință ar provoca și oricât de dificilă i-ar fi cruzimea. Să fii corect cu tine însuți e ușor în cele din urmă.

Greu este să te resuscitezi nu doar ca să rămâi în viață, ci să trăiești. Să găsești în tine puterea de a ierta, de a iubi și a lăsa. Să știi că ceva în tine moare pentru totdeauna și asta cu părere de rău nu te face mai puternic. Nietzche, ты был не прав🙂. Și să nu faci nimic. Cea mai grea luptă pentru mine este să renunț la luptă.

***

Să nu mă înrăiesc!

Să nu devin cinică!

Să nu mă închid!

Aseară tipul pomenit anterior mi-a făcut cică un compliment: „tu ești aproape, aproape războinic, dar… (pauză teatrală) te încurcă inima”. „La ce bun războinic, dacă nu ai inimă?”.

***

„Crezi în Dumnezeu?” – o întrebare dacă sincer banală. De unde pot să știu dacă există vreo forță divină, numiți-o cum vreți, sau nu. Pe mine mă ajută însăși credința. Ce altceva ne rămâne ca să nu ne înecăm în propriul rahat? Credința asta mă costă scump. Visele până la urmă mor și sunt uși care dacă se închid, nu se mai deschid altele în loc.

Toate trec, va trece și asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cSmvUxtF3L0]

PS. Putere în genere nu-i, trebuie de trăit și gata.

 

Un gând despre “CALEA „RĂZBOINICULUI”

  1. Pingback: Acel apus razboinic..  – open memories

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s