DESPRE PISICI SAU POSTARE TARE SIROPOASĂ

Undeva citisem că oamenii se împart în amatori de câini și cei de pisici. Nu știu ce spun psihologii despre asta, eu cu siguranță fac parte din ultima categorie. Se fac multe glumițe pe seama pozelor drăgălașe cu pisici, câinii bucurându-se de o autoritate mai mare, asta însă nu mă oprește să le iubesc în continuare.

Una dintre cele mai frumoase amintiri de-ale mele e legată de o pisică. O chema Vasilisa, nu știu de ce așa a botezat-o bunelul meu. Poate pentru că avea ochii verzi și pete roșcate? A venit la noi nitam-nisam. Părinții mei, nefiind amatori de animale, tot încercau s-o alunge, ea însă reușind să le cucerească simpatia. În fiecare dimineața îi aducea bunicii un șoarece mort în prag, ca să-i arate că nu degeaba își câștigă stropul de lapte. Era foarte independentă și își cunoștea locul. În scurt timp am aflat că e însărcinată și pentru că în acea perioadă eram însărcinată și eu cu primul copil, ai mei au decis să-i creeze un culcuș permanent. Mai bombăneau câteodată vreo dojană la adresa ei, dar cert este că Vasilisa a devenit regina garajului nostru, pe care de altfel îl menținea în curățenie. Era o pisică de treabă în tot sensul cuvântului. A fătat 5 motănași, ai mei punându-și mâinile în cap, pentru mine însă era o plăcere s-o urmăresc.

Într-o seară am venit la părinți în vizită și pentru că uitasem să iau cheia de la ușa principală, am folosit intrarea prin garaj. Am aprins lumina, când am auzit o forfotă. Era Vasilisa, își alăpta motănașii. Slabă, extenuată și un pic agitată. Ne-am privit una pe alta în ochi, eu dându-i de înțeles că nu-i voi pricinui nici un rău. A închis ochii relaxată, începând să toarcă de plăcere. Apoi i-a spălat pe fiecare, din când în când trăgându-mi o ocheadă de parcă vroia să-mi spună: „vezi, ce copii minunați am”. Am stat nemișcată timp de o oră, admirând acest instinct matern. Nu o dată mă conving că mame mai mame decât animalele nu-s și viceversa, animale mai animale decât unele mame nu-s.

Dar nu despre asta e postarea mea. Săptămâna trecută mergeam prin parc când a început să plouă. Într-un moment am auzit un mieunat jalnic. Era imposibil să nu-l auzi în parcul aproape gol. Când m-am apropiat de sursa acestuia, am văzut un motănaș negru cu ochii încă nu bine deschiși, zgribulit, speriat și tare flămând.  Să fie clar, eu niciodată nu am fost doctor Aybolit, dar nici să rămân indiferentă față de suferința unei ființe mai slabe decât mine tot nu pot. L-am dus într-un loc dosit, chibzuind de unde să cumpăr lapte. Un amic de al meu cu care trebuia să iau masa mi-a spus ca sunt prea sentimentală și că ar trebui să mă las de prostii. Cică aș putea să înhaț vreo boală de piele. Am decis să nu mai iau masa cu el, ci cu acest biet motănaș. Și pentru că nu era nici un magazin prin preajmă, am mers la ghișeele de cafea să iau măcar pliculețe cu frișcă. Dar și acolo ghinion. M-am întors la motănaș. Plângea exact ca Victorița mea: foarte trist și teatral. Nici mie nu-mi era ușor pe suflet. Stăteam două suflete îndurerate, încercând să ne încălzim cumva. S-a apropiat un chelner de la terasa vecină cu o cutie de carton: „haideți, că acușica îl hrănim”. Bucătăreasa i-a adus o farfurioară cu lapte, și după mai multe ezitări, a început să bea. Era lihnit sărmanul. La masa de alături stătea un tip ce ne urmărea atent. Era unul din ăia duri: cu bicepși bine conturați, tricou mulat pe corp, ten bronzat și ochelari probabil Gucci. A venit cu propunerea să-l ducem la veterinar. Nu că aș avea prejudecăți, dar sincer, nu m-am așteptat la un asemenea gest din partea lui. M-am bucurat ca un copil. Pentru că în pofida la toți nebunii de care e plină lumea (vorba bunicii), se găsesc oameni buni, tocmai printre acei pe care-i crezi nebuni și asta bucură.

PS. Și dacă Delia va citi vreodată această postare, mami n-a uitat de Smokey – motanul britanic pe care i-am promis că-l vom lua la toamnă.

Uneori am impresia că noi, femeile, toate suntem niște pisici.

4 gânduri despre “DESPRE PISICI SAU POSTARE TARE SIROPOASĂ

    • Merci tie foarte mult pentru apreciere si nu te jena, scrie daca ai vreo problema, dar daca reusesc sa-ti trezesc zambetul pe fata sau sa te alini un pic, atunci deja mi-am indeplinit scopul. Cand suntem singuri totusi e important sa stim ca nu suntem singuri😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s