DIN BUDAPESTA, CU DRAGOSTE

Nu știu dacă pot povesti despre călătoria aceasta în prea multe cuvinte… dar știind-o pe tanti Nastea guraliva, mă îndoiesc. Luna nu era pe cer când am ajuns la vamă, nici un fel de noi începuturi, doar cerul înstelat, așa cum îl văzusem poate doar în copilărie și un pic în cuibușorul meu de nebunii. Dimineața m-am trezit în munți înconjurată de firicele de ceață și liniște. Spre amiază am ajuns la concluzia că România Mare chiar e mare, din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, eram nerăbdătoare să ajung în brațele dulci ale Budapestei. Așteptarea a meritat.

Eu și acum mă plimb pe străduțele ei, pe malul Dunării, prin piața bisericii sf. Stefan. Îi simt briza, îi văd luminile și-i aud hohotele. Are orașul acesta efectul de a mă aduce la starea de zen, de parca mi-ar uni cele două jumătăți. Probabil a fost pentru prima dată în viață când m-am întors fără tragere de inimă acasă. Hoinărind într-o seară pe malul Dunării, am izbucnit în lacrimi. A fost unul din acele plânsuri eliberatoare, când înțelegi că tot ce poți face este să accepți ceea ce nu poți schimba.

Altă seară stăteam la o terasă desfătându-mă cu un pahar de vin alb, pește și cartofi prăjiți. Mi-a luat vreo jumătate de oră să decid ce să comand din deliciile propuse de bucătarul șef, de altfel unul cu un zâmbet fermecător. Între timp s-a apropiat un cuplu care vorbea în limba rusă. Bucătarul le tot  dădea să guste din bucate, la care cei doi strâmbau din nas. Să vi-i descriu. Ea: buzele subțiri, ochelari mari, privire scrutătoare și gesticulație nevrotică. El: ciufulit, gârbovit, privire rătăcită și mâinile lipite de I-pad. Pentru că stăteam la dubii în privința unui fel de pește, din care cei doi tocmai gustaseră, am îndrăznit să-i întreb ce gust are. Nu vă imaginați ce reacție a urmat, de parcă le-aș fi cerut două milioane de dolari. Mai că n-au luat-o la sănătoasa. Chelnerul m-a rugat să-l ajut cu traducerea. Aparent cei doi vroiau să comande un anumit soi de pește, dar nu-i cunoșteau denumirea în engleză. Cu regret, n-o știam nici eu. Le-am sugerat să-și folosească I-pad-ul, la care bărbatul a scos un oftat disperat, ridicându-și ochii la cer: „mi-i absolut indiferent ce pește să comand, îmi zice el, soacra mea nu se poate liniști”. În acest moment s-a apropiat o doamnă de noi și după modul cum își ținea arătătorul, am înțeles că e timpul să mă retrag. În cele din urmă au comandat ei totuși ceva. Am văzut-o pe doamna mai în vârstă punctând insistent cu degetul în ecran, chelnerii dând afirmativ din cap, după care victorios s-au așezat chiar în spatele mesei mele.

Cina mi-a fost servită și în timp ce mistuiam bucatele, la masa de alături au luat loc două americane tinere. Și-au comandat o sticlă de vin.

– Draga mea, zice cea mai atrăgătoare, a trecut o vreme de când nu ne-am văzut. Sper că toate s-au rezolvat la tine.

– Mmm… da… într-un fel… Toți bărbații sunt niște spurcăciuni. Tot ce fac este să stea pe budă și să se joace la telefonul mobil. Nu-i interesează nici cum te simți, nici cum arăți…

– Păi știi că se maturizează mai lent. Și apoi când apare un copil, ei se fâsticesc… Și în genere, ei singuri nu știu ce vor. Am zis că nu mă mai leg cu nici unul din ei. Sunt foarte nedeterminați.

– Dar ce s-a întâmplat între tine și Boby?

– Nimic. Pur și simplu, aparent el se simte sufocat. De fiecare dată când încerc să-l contactez sau să-l invit undeva, el mă evită. Inițial mi-a zis că vrea o relație și că are sentimente, acum e distant și rece. Nu mai comunicăm.

– Ai rupt-o definitiv?

– Nu știu… M-am atașat, dar se pare că dragostea asta îmi dă numai bătaie de cap. Nu vreau nimic serios acum. Am decis să ies cu diferiți bărbați, să mă distrez, dar nu-mi mai permit să mă îndrăgostesc.

Le ascultam cu atenție istoriile și mă gândeam că nu contează – moldovence sau americane – femeile sunt femei oriunde și discuțiile noastre mai mereu sunt aceleași: bărbați, bărbați, alte femei, și iarăși bărbați. Am achitat nota de plată, când am tras o ocheadă rușilor din spatele meu. Cina încă nu le-a fost servită. Doamna în vârstă bătea cu arătătorul în masă, cea mai tânără studia meniul, fiica ei făcea floricele din șervețele, iar el stătea cu nasul ațintit în ecranul I-pad-ului. Și tot acest tablou se numea: o cină romantică în sânul familiei.

Comunicarea – ingredientul secret care ne-ar face viața mai ușoară… dar poate nu am dreptate. La urma urmei nu există rețete universale și nici un fel de ingredient secret.

Și pe final câteva poze, dar cele mai frumoase imagini mi-au rămas în minte, nu în aparatul de fotografiat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s