TÂNJALĂ

Aseară mergeam prin parc. Nu vedeam nici oamenii din jur, nu auzeam nici propriile gânduri, nu simţeam nici ploaia ştergându-mi rimelul, ci doar un gol imens în suflet. M-am oprit să-mi aprind o ţigară, când am observat o femeie în faţa mea cărând două pungi imense.  Brusc s-a împiedicat, căzând în noroi, lucrurile din pungi împrăştiindu-se pe stradă. M-am apropiat de ea s-o ajut. I-am întins şerveţelele umede, când deodată a izbucnit în lacrimi.

– Vă doare tare?

– Nu e vorba de durere. Azi toată ziua am umblat rezolvând tot felul de chestiuni, cad din picioare şi mâine trebuie să fiu operată. A mai crede lumea că sunt beată.

– Păi, dar nu are cine să vă ajute? Poate vă chem un taxi?

– Bărbatul meu e plecat la muncă peste hotare. 22 de ani l-am ţinut lângă mine, dar acum nu mai pot. A vrut să plece şi l-am lăsat. Nici nu i-am spus de intervenţie, să nu-şi facă griji. Copiii trebuie să-şi facă lecţiile. Dar nu sunt grele sacoşele astea, aş lua un taxi, dar locuiesc în afara oraşului şi e mult noroi. Taximetriştii nu vor să-şi murdărească roţile, şi cer o sumedenie de bani pe deasupra.

– Vă conduc până unde aveţi nevoie.

I-am luat pungile, care după cum şi mi-am imaginat nu erau deloc uşoare, şi am mers cu ea până la staţie, ascultându-i pe drum istorioara: cum uneori se simte foarte singură şi nu ştie să facă faţă greutăţilor, că are doi copii să crească, dar nu are cu cine schimba o vorbă. Şi că-i lipseşte  căldura, simpla căldură omenească.

– Vă înţeleg mai bine decât aţi putea crede…

– Vă mulţumesc că aţi fost atât de amabilă şi m-aţi ajutat cu pungile şi ascultat toate necazurile mele. Ştiţi cum uneori se întâmplă să ai nevoie să te răsufli. Viaţa merge mai departe şi nu este totul chiar atât de rău. Iată se va întoarce soţul şi vom finisa construcţia casei, şi la spital mă voi odihni un pic, că de doi ani nu am fost în concediu. Totul o să fie bine.

I-am zâmbit şi am plecat în drumul meu. Nu vroiam să-mi vadă lacrimile. De ce?

Pentru că nu mai ştiu cine sunt… Pentru că nu ştiu dacă mai pot crede şi dacă în genere e bine să crezi. Pentru că nu ştiu unde este hotarul între optimism, pesimism şi realism. Pentru că îmi explodează creierul de la atâtea gânduri. Pentru că vreau să rup tăcerea. Pentru că vreau sa aud ceea ce vreau să aud. Pentru că vreau…

Pentru că dincolo de toate raţiunile, cuvintele şi smile-curile, este un dor… şi o tristeţe. Pentru că tânjesc atât de mult după ceva care nu ştiu dacă va mai fi şi nici nu ştiu dacă a fost vreodată real.

PS. Şi în loc de tot o să fie bine, tradiţional un cântecel.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s