CAND SUFERA COPIII

Cititorii fideli ai acestui blog ştiu că întotdeauna, dar mai ales de când am devenit mămică, sunt foarte sensibilă în ceea ce priveşte suferinţa unui copil. Actul violenţei în sine este revoltător, dar faţă de un om mai slab, în genere dincolo de percepţia mea. Scriu un articol care probabil va incita oarecum spiritele, dar îmi asum riscul pietrelor aruncate în grădină, în speranţa că unii totuşi mă vor înţelege corect.

Mă voi pronunţa pe seama cazului fetiţei de la Leova decedate în urma bătăii crâncene de către propriul tată. 5 zile copilul a stat în comă în spitalul raional, având nevoie de a fi transportată la Chişinău cu elicopterul, lucru pe care autorităţile nu l-au putut realiza, întâmplându-se ce s-a întâmplat.

Poate mă veţi crede cea mai cruntă femeie, dar îndrăznesc să cred că moartea a fost o izbăvire pentru această biată fetiţă. Haideţi să analizăm un pic raţional ce soartă avea s-o aştepte la recuperare. Nu sunt Dumnezeu şi nu cunosc adevărul absolut, doar nişte presupuneri bazate pe triste realităţi văzute sau auzite. În urma loviturilor primite, fetiţa avea să devină invalid. În cel mai bun caz s-ar fi pomenit într-o casă de copii, iar cum avea să fie tratat acolo un copil infirm îmi este lesne de închipuit. Bine, dar la atingerea majoratului unde avea să se angajeze, având grad de invaliditate? Nu prea cred ca structurile de stat s-ar osteni sa-i asigure un loc de munca. În alt caz, avea să se întoarcă acasă, la mama ei, dar nu cred că aceasta s-ar fi comportat mai bine. Un soţ grijuliu care să o facă să uite de toate traumele din copilărie mi se pare un personaj din telenovelele mexicane, realitatea de cele mai multe ori se dovedeşte a fi mult mai tristă.

Nebănuite sunt căile Domnului şi poate a fost anume voia Lui de a nu se găsi un elicopter şi de a o lua în Ceruri. Altceva mă frământă şi sunt sigură că mulţi îşi pun aceeaşi întrebare: de ce au loc asemenea atrocităţi? Şi nu este vorba de Moldova, peste tot în lume, chiar şi în ţările dezvoltate, mor copii nevinoveţi din cauza violenţei în familie şi indiferenţei societăţii. Exemple sunt multiple, nu le voi enumera aici.

În urma acestora se creează grupuri de iniţiativă, se mobilizează diverse organizaţii, se scriu şi se adoptă legi, se fac show-uri la tv şi articole în presă, se lansează lozinci de genul „Nepăsarea înseamnă participare” ş. a. m. d. Într-un cuvânt se încearcă a lupta cu sistemul, pentru a-l îmbunătăţi. Nu zic că-i rău, tot e mai bine decât să stai cu mâinile în sân, doar că eu sunt foarte pesimistă (deşi mi-ar plăcea mai mult să utilizez cuvântul „realistă”) în tot ceea ce priveşte sistemul. O îmbunătăţirea temporară este posibilă, dar pe termen lung e o luptă cu morile de vânt.

Sistemul porneste din interior, de la fiecare parinte in parte. In ziua cand am aflat despre moartea fetitei de la Leova, am plans… nu de mila, desi fireste cazul m-a sensibilizat, ci de rusine, rusine fata de proprii mei copii. Exact inainte de a incepe buletinul de stiri, o schimbam pe Victorita care nicidecum nu vroia sa stea cuminte in timp ce ma necajeam sa-i prind scutecul. Se zvarcolea in fel si chip, intinzandu-si mainile spre ceasul de pe perete. Si atunci i-am ars una la popou. Nu, nu s-a inrosit locul, dar suficient de tare incat s-o fac sa planga de obida. Am luat-o in brate si s-a calmat repede, eu insa ramand cu un gust amar in suflet. Cu cateva seri inainte ne certasem zdravan cu Delia. „Am sa te duc la casa de copii, sa vezi cat e de greu cand nu ai mama si tata” – i-am spus atunci pe un ton ridicat. Un timp mai tarziu, am intalnit o doamna in toata firea care se plangea ca multe din necazurile ei se trag din frica abandonului, intrucat mama ei in copilarie o ameninta ca o va duce la orfelinat, daca nu va fi ascultatoare. Am venit atunci acasa si i-am promis Deliei ca orice s-ar intampla eu niciodata nu o voi parasi, dar raul oricum a fost facut si nu stiu cat timp va trebui sa treaca pentru a sterge aceasta replica din memoria ei.

Nu sunt o mama severa, copiii mei nu prea ma asculta si la capitolul disciplina mai avem de lucrat. Sunt momente cand trebuie sa bat cu pumnul in masa ca sa ma fac auzita, dar asta nu ajuta. Eu ma plang uneori ca ma simt sluga lor si ca viata nu-mi mai apartine. Apoi se intampla astfel de cazuri ca cel de la Leova si imi dau seama ca sunt cea mai fericita femeie din lume si ca fetele mele sunt vii, sanatoase si nevatamate. Si ca e foarte trist cand sufera copiii…

Oricat de nebanuite ar fi caile Domnului, eu pur si simplu Il implor sa nu ma faca sa gust vreodata din ele prin prisma suferintei copiilor mei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s