MAREA MOARTA SAU UN MIC MANIFEST AL…

Deci, dati-mi voie sa ma prezint.

Legenda spune ca atunci cand Domnul a vazut pentru prima data pamantul menit poporului sau, a varsat o lacrima. Asa am aparut eu – Marea Moarta – o lacrima in mijlocul desertului. Lacrimile nu sunt dulci, cum nici soarta mea de altfel, dar sa nu credeti ca ma plang. Ar fi culmea ironiei – o lacrima sa verse lacrimi. Sunt singura mare continentala, nu am iesire la ocean, fiind alimentata doar de un biet raulet (ei bine, rau in toata firea) cu numele Iordan. Iordan oricat de mult s-ar stradui, nu ma poate indulci. Unde mai pui ca apele lui sunt folosite in scopuri potabile, asa ca mie nu-mi ramane decat sa ma fac tot mai sarata si mai sarata. Mult timp am avut pica pe bietul Iordan. Nu-i puteam ierta aceasta binevointa cu care alimenteaza toata lumea, mai putin pe mine. Dar cum era singurul rau prin preajma, il iertam de fiecare data si probabil il voi ierta in continuare, chiar daca deja nu mai am nevoie atat de acuta de apele sale.

Sunt frumoasa cica… chiar daca din cauza salinitatii inalte, aici nu este posibila viata. Unii se nasc morti – ce paradox haios, nu? In mine este imposibil sa te ineci, eu tin totul la suprafata – o distractie pe cinste, nu alta. Plajele mele sunt o atractie turistica interesanta si pe buna dreptate.

 

Va spuneam: imi place sa distrez oamenii, unde ati mai vazut sa citesti ziare in apa? Cerul e mai mereu senin. Nu de departe de plaje sunt niste grote unde au fost descoperite manuscrise arhaice si duse apoi la muzeu. Deci, nu-s nici proasta, oamenii mai afla cate ceva nou datorita mie, isi largesc orizonturile culturale. Apropo, in partea mea estica se afla o peninsula unde, conform unor ipoteze ale savantilor, se aflau orasele biblice Sodoma si Gomora. Ha, ha, ha, drept in merisor cum s-ar spune. Mai am si proprietati terapeutice. Oamenii vin la mine nu doar sa se distreze, dar si sa-si trateze bolile respiratorii sau de piele si cel mai important cele sufletesti. Vazand cum le dau viata, ma iau cu una cu alta si uit ca sunt moarta. Si apoi ei cu atata sinceritate si recunostinta imi spun ca sunt plina de viata, incat unoeir nu pot sa nu le dau crezare si atunci apele mele sunt atat de linistite si…

Dar se mai intampla ca unii turisti, din neatentia lor probabil, sa-si zgaraie talpile de pietrele mele colturoase de pe mal. Na, nu am ce face cu aceste pietre, le-a creat insasi mama natura. Neplăcut însă e faptul că la zgârierea pielii pe pietrele de la mal, apa sarata cauzează dureri în locul rănit și usturime în ochi. Si atunci imi amintesc ca sunt Marea Moarta si ca in largul meu nu cresc nici nuferi, nici amfibieni, nici pesti, nici monstri, ci numai niste bacterii anaerobe. Si ce daca acestea pot descompune sulfurul, salpterul si celuloza? Cui asta ii trebuie?

In fiecare an, eu ma evapor, iar cristalele de sare de la tarmul meu devin tot mai mari si mai mari. Iata asa – si Marea Moarta poate sa moara. Desigur, eu nadajduiesc – nadejdea moare ultima (ati observat deja ca imi plac jocurile de cuvinte, nu?). Plan de salvare este – cica trebuie de sapat un tunel de vreo 300 de km catre Marea Rosie, numai ca, constructia acestuia e foarte costisitoare, dar si e un drum obositor de parcurs. S-au apucat unii, dar la kilometrul 10 s-au oprit, ori ca eu sunt prea moarta, ori ca ei prea neputinciosi… nu stiu, nici nu vreau sa stiu, eu continui sa ma zbat usor in valuri, cand mai tare, cand mai incet si ma gandesc ca acum si aici eu totusi inca sunt, inca nu am secat.

Daca ai inteles aluzia inseamna ca nu-i totul o iluzie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s