JUDECÂND, JUDEC

Motto: „Lenuţa, eşti o proastă! ” strigă un băieţel pe toată clasa. Dna profesoară văzând reacţia fetei, îl ceartă, solicitându-i să-şi ceară iertare în public după ce va spune de trei ori în faţa întregii clase că Lenuţa nu e proastă. Băiatul: „Lenuţa nu e o proastă. Lenuţa nu e o proastă? Lenuţa nu e o proastă?! Să am iertare.

Eu nu judec! Eu nu judec? Mdeaaa… eu nu judec… Mi s-a reproşat că judec, eu reacţionând cum reacţionez de obicei. Şi totuşi da, eu judec.

Am întâlnit oameni, punându-le etichete, pe care tot eu apoi le-am rupt. M-am pomenit în pielea altora, pe care cândva nu-i înţelegeam – iar firii omeneşti îi este caracteristic să acuze atunci când nu poate explica ceva – acum însă, lingându-ne rănile reciproc.

Nu ştiu ce-mi este mai dificil: în orice caz nu recunoaşterea faptului că am greşit, ba din contra, mă bucur şi le mulţumesc tuturor celor care au reuşit să-mi spargă stereotipurile. Altceva, însă mă roade – sentimentul de vinovăţie, pe de o parte, şi nesiguranţa în propriile capacităţi, pe de altă parte. Or, întotdeauna am afirmat sus şi tare cât de tolerantă, deschisă şi înţelegătoare sunt. Uite că s-au găsit oameni şi împrejurări prin care, intenţionat sau nu, dar am coborât de pe tron.

Mai mult decât atât, anul acesta, am avut parte de situaţii când singură am căzut de pe tron, aşa, nitam-nisam, iar asta dragii mei, m-a durut cel mai mult. Poţi trece peste dezamăgirea în alţi oameni, dar ce să faci atunci când privindu-te în oglindă, nu te mai recunoşti? Am încercat să fug de ochii aceştia străini, să-i reneg, să-i închid pe veci, dar privirea lor întotdeauna mă ajungea din urmă. „Ei, pe cine încerci tu să amăgeşti?” îmi râdeau batjocoritor în faţă. Şi cu cât mai mult încercam să mă răzbun pe această „pasăre Phoenix” din mine, cu atât mai mult clocoteau vulcanii din Pompeu.

Eu încercam din răsputeri să-mi menţin rămăşiţele din fostul regat, să-mi curăţ de cenuşă rochia de altă dată, să-mi cârpesc zâmbetul cela care „trebuie” şi să-mi lustruiesc nimbul plin de funingine. Ploaia a dat năvală în clipa în care am recunoscut că sunt om şi că oricât de dur ar fi adevărul despre mine, el este al meu. N-am ce-i face. Ori îl înghit şi trăiesc cu asta bine merci mai departe (ei, pe alocuri mai puţin bine, dar fireşte merci), ori continui să ard totul din jur. Eu am ales să-l înghit, aşa crud şi amărui cum este.

Dacă ar fi să fac o alegorie, poate mai puţin delicată, dar cu siguranţă mai pe înţeles, aş spune că aleg să trag pârţuri, aşa puturoase şi zgomotoase, făcându-mă să roşesc, decât să le ţin în mine până îmi explodează maţele.

Şi acum puteţi să mă judecaţi oricât doriţi. Adevărul eliberează.

Şi pe final, chiar vreau să-mi cer iertare faţă de toţi cei pe care i-am judecat, dar nu promit că nu voi mai judeca şi asta pentru că a greşi este uman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s