VICTIMELE SAU WHO IS WHO

Din frageda copilărie am fost învăţată să nu mă jelui. Chiar şi în clipele când cădeam, nu eram lăsată să plâng. „Trebuie să fii puternică”, îmi spuneau ai mei, lacrimile fiind considerate drept dovadă a lipsei de caracter. Ca în cântecul cela: Durereaaaa e un un fleac pentru un bărbaaaat. Cu excepţia faptului că sunt femeie: un mic detaliu ce nu poate fi trecut cu vederea.

Nu ştiu pe cât de corectă este această tactică de educaţie. Să-mi spuneţi voi, eu voi înşira nişte gânduri care se bat cap în cap, dar poate găsim împreună răspunsul. După mine, tendinţa asta de a fi mereu puternic, dezvoltă numai frică. Frica de a părea vulnerabili, în primul rând în ochii noştri proprii. Această frică ne alimentează egoul, îmbrăcându-ne în straie de cinici, insensibili, agresivi, duri. Uneori o facem pe grozavii, în timp ce în realitate ne zgribulim aidoma unor motănaşi lăsaţi sub ploaie, căutând căldură, simplă căldură omenească. Alteori, râdem în hohote ca nişte clovni, în timp ce în realitate vrem să plângem aidoma unor bebeluşi ascuzându-ne în poala mamei.

Citisem undeva că lacrimile purifică. Din punct de vedere fiziologic, ele au proprietăţi igienice foar­te importante: neutralizează ac­ţi­u­nea nocivă a corpurilor străine – de la fire de praf la bacterii – care ajung în contact direct cu ochiul. Mecanismul e similar la animale şi la oameni, dar de bucurie sau de tristeţe numai oamenii plâng.

Deşi nu are o explicaţie biologică general acceptată, plânsul reprezintă un mod de recuperare după un eveniment stresant. Psihologii spun că prin intermediul lacrimilor, creierul elimină toate toxinele care s-au produs din cauza supărării. Deoarece stresul netratat creşte riscul de infarct şi dăunează neuronilor, se poate spune că abilitatea oamenilor de a plânge are valoarea existenţială de supravieţuire. Mai ştiu că abţinerea de la plâns poate duce la apariţia unor maladii grave, chiar şi la pierderea vederii, din cauza creşterii tensiunii intraoculare.

Lacrimile emoţionale conţin cantităţi mari de proteine, magneziu şi potasiu, precum şi hormonul prolactina. Acesta este un hormon implicat în mecanismul stresului şi joacă un rol important în funcţionarea sistemului imunitar. Implicarea sa în procesul plânsului explică într-un fel de ce femeile plâng mai mult decât bărbaţii şi totodată de ce devin mai plângăcioase în timpul sarcinii şi alăptării.

Deci până la urmă un om care nu plânge are cel mai mult de suferit, fiind victima propriilor sale frici şi bariere. După argumentele anterioare, mai doriţi să vă reţineţi lacrimile? Eu personal, nu. Dar e cale lunga până mă voi învăţa să fiu om şi nu robot cu opţiunea „power” în regim continuu. Fetelor mele le spun aşa: „Când plângi, mi se rupe inima de jale, dar dacă simţi necesitatea de a plânge, plângi, dar nu mai mult de 5 minute, ca să laşi creierul să se odihnească”. Şi ştiţi ceva? Am observat că de când le permit să plângă în voie, ele o fac mai rar şi „la temă”.

Pe de altă parte, eu la nivel organic nu suport plângăcioşii cronici. Sunt o pleiadă de oameni pentru care plăcerea supremă a vieţii este jocul „de-a victima”. Îi depistaţi uşor după veşnicele probleme „irezolvabile”, veşnicele nemulţumiri şi subaprecieri, veşnica expresie a feţei de câine bătut şi fireşte veşnicele of-uri şi ah-uri. Aceştia cerşesc mila şi compasiunea altora într-un mod abuziv, iar uneori, de-a dreptul impertinent. Şi credeţi-mă că sfaturile domniilor voastre este ultimul lucru pe care-l vor urma, tot de ce au nevoie este să-şi reverse energia negativă asupra cuiva. O persoană care cu adevărat caută sprijin, în primul rând vă va asculta, de facto, va încerca să pună întrebări, să găsească soluţii, să acţioneze în cele din urmă.

Şi pe final, o victimă cu adevărat victimă, nu va recunoaşte acest lucru, ori poate greşesc?…

PS. Şi dacă am pomenit de cântec la începutul articolului, păi am decis şi să-l postez, că na, îmi place formaţia Acord.

5 gânduri despre “VICTIMELE SAU WHO IS WHO

  1. uneori nu pot plange, pentru ca e prea stresant, si dupa ce socul emotional trece, ap nu stiu de ce da plang constant in singuratate, asa pana ma satur, dar poate scrie-ti si despre cat e de important sa nu facem pe altii sa plinga, uneori ranim si suntem raniti, indiferent de aspectul curativ al lacrimilor (asta probabil ca nu imi place sa ajung sa pling)

  2. ah, pe mine acum o luna ma apuca plansul cel mai des in metro. ma asezam pe scaun si incepeam sa plang, chiar si cand aveam pe cineva in fata. acum lucrurile au inceput sa se aranjeze, s-a redus substantial din stres si am terminat cu plansul.

    • Eu cred ca atunci cand ne permitem sa plangem, chiar si in public, ne eliberam de energia negativa si atunci si stresurile se reduc. Or exista o lege a atractiei universale si atunci cand in sufletul nostru se acumuleaza durere, vin si stresurile peste noi. Eu nu imi mai ascund lacrimile si nu le mai opresc. E ceva firesc, doar ca trebuie sa lasam aceasta stare sa treaca prin noi, nu sa ne oprim la ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s