JUMĂTĂŢILE MELE

Mama a vrut băiat, dar m-am născut eu: „băiatul în fustă”. Printr-o ironie a sorţii, în ziua în care m-am născut am fost singura fetiţă din cei 25 de copii apăruţi pe lume şi numai mama nu a auzit caldele urări din partea medicilor: „Felicitări, aţi născut un viitor erou al Uniunii Sovietice”. Peste ani a sosit rândul meu să aflu că voi deveni mămică. De fiecare dată îmi dezmierdam burtica cu „fotbalistul mamei, fotbalist”, asta până în momentul în care medicii de la ecografie îmi spulberau foarte ferm speranţele, anunţându-mă că voi da naştere la o fetiţă.

Trebuie să recunosc că de multe ori mi-am pus întrebarea: „De ce, Doamne?”. Hai că prima dată mai treacă meargă, dar a doua chiar am plâns câteva zile. Eram ferm convinsă că, urmând tradiţia familiei mele, cel de-al doilea copil va fi băiat. Şi iaca, na tebe, poftim.

Ştiţi ce vreau să vă spun? Că Dumnezeu întotdeauna ştie mai bine cum şi când să ne binecuvânteze. O mai mare gratitudine pentru fetele mele nu cred că aş mai putea avea. Noi, Gemenii suntem duali, iar eu pe lângă toate sunt orientată spre o autocunoaştere continuă şi iată că zâmbind un pic ironic, Dumnezeu mi-a oferit cea mai propice ocazie să mă privesc zilnic în oglindă. Or fiicele mele sunt tocmai această oglindă, prin intermediul căreia mă cercetez, mă accept şi învăţ să mă iubesc. Ele întruchipează cele două jumătăţi ale naturii mele stratiforme şi veşnic zbuciumate. Ele sunt portretul meu şi continuitatea mea.

Eu nu sunt o mamă exemplară, cel puţin nu în concepţia clasică în care am fost educată. Recunosc că nu am răbdarea, iar uneori nici energie, de a le învăţa tot felul de chestii mărunte: de exemplu, să meargă la oliţă, să ţină lingura şi aşa mai departe. Pentru asta am angajat o bonă, care le-a devenit mai mult decât bonă, fetele mele o numesc bunica Paşa şi pe bună dreptate. Recunosc că nu petrec tot timpul meu liber cu ele, că am nevoie şi eu de răgaz şi că fiind mai năstruşnică din fire, uneori prefer jocurile pentru maturi, decât jocurile cu ele. Recunosc că nu modelăm împreună, nu urmăresc dacă produsele alimentare sunt bio sau nu şi nu umblăm pe la tot felul de şcoli Montessori. Recunosc că ridic tonul vocii (citeşte: urlu) şi cu părere de rău, nu doar în cazurile când ele nu înţeleg cu binişorul. Recunosc că îmi place mult să dorm dimineaţa. Recunosc că sunt zile când mă gândesc mai mult la cariera şi realizarea mea personală, decât la ele. Recunosc că îmi place să călătoresc, deocamdată singură. Şi recunosc că am multe păcate pe suflet… Şi totuşi, oricâte reproşuri aş auzi, eu ştiu că sunt mama lor şi că o mai bună mamă ele nu vor avea. Şi asta nu pentru că vreau să mă laud, în nici un caz.

Sunt o mamă care înţelege că cel mai bun instrument de educare este comunicarea, de asta probabil cu cât mai mult avansăm în vârstă, cu atât mai bine ne împăcăm. Sunt o mamă care încă mai ţine minte cum era copil şi de asta uneori îmi lipseşte autoritatea, în schimb când ele mă numesc „Tinkerbell” (n. r. zâna din Peter Pan), ce poate fi mai dulce? Sunt o mamă care ştie o sumedenie de jocuri şi îşi poate distra copilul chiar dacă are la îndemână doar degetul mare. Sunt o mamă care nu le spune poveşti, ci istorioare de când eram mică, sau când ele erau mici. Sunt o mamă care le învaţă să fie femei şi când Delia îmi povesteşte despre băieţeii care-i plac, eu întotdeauna voi avea un sfat să-i dau. Sunt o mamă care înţelege că ele sunt altfel decât mine, că sunt personalităţi cu simţurile şi gândurile lor aparte, şi că nu mă pot impune, ci doar oferi acel sprijin, acea pistă de pe care ele să-şi ia zborul. Sunt o mamă pentru care atât de mult contează prietenia copilului ei, încât mă strădui să nu le judec, să nu le complexez, şi nu în ultimul rând, să nu le pierd încrederea. Sunt o mamă care dacă promite, face. Şi cel mai important ce fac eu ca mamă, este ca fetele mele să se simtă iubite şi dragostea asta nu neapărat să se manifeste în fiecare clipă a zilei.

 

Îmi place noaptea, când dormim toate trei alături, să le ating de mână sau să le trimit un ţiom (pup), iar ele îmi şoptesc „mama”. Îmi place dimineaţa să le văd privirea când deschid ochii şi văd că eu sunt alături şi că le mângâi pe frunte. Îmi place seara să dansăm în faţa televizorului pornit la Noroc TV. Îmi place să ne dăm la scrânciob, cântând şi recitând poezii (ce-i drept mama ameţeşte atât de tare, încât nici cognac nu-i trebuie). Îmi place să ne gâdilim până ne doare burta şi apoi să ne maimuţărim în faţa oglinzii. Îmi place când vin acasă, să fiu doborâtă din prag cu „Maaamaaaa, ce mi-ai cumpărat?”.

Fetele mele chiar sunt continuitatea mea. Ele mi-au moştenit şi artistismul, şi sensibilitatea. Delia este introvertită, dar rebelă, puternică, ageră şi cu o minte analitică excepţională. Victoria este extrovertă: sociabilă, dulce, tipul cela de femeie care va predispune toată lumea la comunicare. În acelaşi timp este destul de impulsivă şi foarte emotivă. Eu le-am simţit firea încă de când creşteau în burtică, şi am simţit şi legătura puternică dintre noi: la nivel energetic, carmic, cosmic, nu ştiu numiţi asta cum vreţi. Cert este că lor le era atât de bine în burta mea, încât nici una nu se grăbea să iasă.

Şi pe final, că devine cam prea siropos articolul, iată ce vreau să vă spun. Eu consider că misiunea mea de părinte este să le fiu un port în care ele întotdeauna să vrea să ancoreze, să-şi încarce bateriile ca să plece iarăşi în larg.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s