O CĂLĂTORIE GUSTOASĂ SAU SPAŢIUL ALB ÎNTRE CUVINTE PARTEA A II-A

– Mamiiii, o văd pe Delia alergând spre mine gata să mă dea jos de pe picioare şi fireşte prima întrebare: da tu ce cadouri mi-ai adus?

– Ţi-am adus o brăţară curcubeu, dulciuri şi ştii ceva? Am făcut cunoştinţă cu un nene şi o tanti care au doi băieţi foarte drăguţi şi poate ieşim cumva împreuna.

– Da ei ce vârstă au?

– Unul de 12 ani, altul de 7.

– Mmm, mami d’apoi asta tot e cadou! Tanti Paşa, tanti Paşa (e numele bonei), ştii ce cadou mi-a luat mama? Mi-a găsit mire şi nu unul, dar doi, ca să am de unde alege, iar cel care nu o să-mi placă, o să-l ia Victoriţa.

Iaca na tebe poftim🙂 Surcica nu sare departe de trunchi, mă conving de acest lucru tot mai des şi mai des, ce-i drept, nu întotdeauna cu plăcere.

– Mami da ţie ce ţi-ai luat?

– O beretă.

– Beretă? Asta-i casă unde se face multă bere?

Încă o dată surcica nu sare departe de trunchi, de data aceasta trunchiul fiind TATA.

Ştiţi ce-mi place cel mai mult în călătorii? Să mă întorc acasă şi să fiu pupată la nesfârşit de fetele mele, stând lipite una de alta strâns strâns. Ei, dar romantismul fiind o stare efemeră, mai ales la copii, cum numai mama s-a aşezat la calculator, s-au început bătăliile pentru posesia mouse-ului, iar eu am înţeles că am revenit la viaţa mea de toate zilele, dar nu înainte de a-mi împacheta amintirile în cerdac.

Budapesta ne-a primit caldă şi binevoitoare. Când i-am văzut braţele întinse am avut Revelaţia Nr. 2: Chişinăul îmi este drag, dar adevărul mi-e mai scump. Capitala Moldovei nici pe departe nu este un oraş european, darmite cel mai frumos oraş din lume.

Mai deunăzi strigam sus şi tare că trebuie să vedem laturile pozitive ale Chişinăului, dar asta mai mult din lipsă de comparaţie şi un fel de mecanism de apărare. Or, dacă nu poţi schimba situaţia, schimbi atitudinea faţă de ea. Nu d’apoi cum altfel? Trebuie cumva de trăit – una din frazele preferate din palmaresul meu lingvistic🙂.

„Primul lucru pe care trebuie să-l faci într-un oraş străin este să-ţi iai o hartă, mai departe te descurci dacă nu ai oase în limbă” – lecţie învăţată de la madam Roussel. Rujate, pieptănate şi înarmate cu cele necesare, pornim la drum. În afară de castelele superbe şi străduţele înguste, Budapesta este un oraş al eroilor. Nu este colţ de stradă în care să nu găseşti monumentul vreo unei personalităţi marcante din istoria ungară. Nu am văzut nici un maidanez şi nici un poliţist, în schimb vagabonzii dorm liniştiţi la soare pe băncile din scuaruri. Foarte mulţi câini de rasă (cu excepţia bull terrier-ilor) plimbaţi de stăpânii lor zâmbitori. Scuaruri, banchete şi terase mici în stradă: totul ca oamenii să comunice, să se apropie între ei şi nu neapărat prin cuvinte.

Budapesta e un oraş cu memorie – plăcuţe comemorative şi fotografii discrete ai celor căzuţi. Astea sunt lucrurile mici, care fac diferenţe mari. Budapesta nu este poluat vizual: nici un fel de panouri publicitare, orologiile, chiar dacă nu funcţionează, se înscriu perfect în peisajul arhaic urban, iar gheretele sunt stilizate. Îmi place să văd în oraşe străine fragmente din Chişinău. Astfel, în Budapesta am văzut o bucăţică din străzile Sciusev, Bernardazzi, Zelinschi, dar numai o bucăţică. Apropo, Bernardazzi a fost un mare arhitector care i-a dat o culoare şi un stil aparte Chişinăului, doar că noi nu le-am putut păstra. Şi nu-mi spuneţi că ruşii au fost de vină în ’45. Or, nemţii în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial au aruncat în aer toate podurile de pe Dunăre şi o bună parte din palate, numai că pe unguri i-a dus capul să le reconstruiască după modelul original.

– Vai ce castel frumos, am exclamat seara, când plimbându-ne am dat de un parc frumos chiar lângă hotelul nostru, iar în mijlocul parcului castelul cu pricina înconjurat de un lac. Hai să-l vedem mai îndeaproape.

Nu veţi ghici niciodată ce se află în incinta acestui castel nemaipomenit în stil gotic. Muzeul Naţional al Agriculturii!!!

– Mdeea, se vede că în inimile ungurilor, am remarcat ironic, agricultura ocupă un loc mult mai important decât în ţara noastră cică agrară.

A doua zi a început cu băile termale – un must see şi un must try de la madam Roussel. 5 feluri de sauna şi 13 bazine cu diferite temperaturi şi toate astea amplasate într-o clădire superbă în stil rococo. Băile sunt publice şi accesibile ca preţ. În bazine oamenii şoacă şah pe o tablă plutitoare, alţii (adică eu :)) îşi masează tălpile la ţevile de evacuare a apei. În sauna cea mai fierbinte (evident) am văzut doi tipi zdraveni, de vreo 2 metri fiecare, tatuaţi, raşi pe cap şi cu bărbii pătrate (genul don’t push with me, I’m the bad guy) făcându-şi unui altuia peeling, după care au ieşit afară şi s-au trântit direct pe asfalt, făcându-şi grijuliu masaj. Nu se sărutau, dar mi-au creat o asociere cu nişte ursuleţi panda, nici pe departe bad guy, dar gay. Era o imagine tandră şi haioasă.

– Observi ce linişte, îmi spune madam Roussel, ne aflăm chiar în centrul oraşului, lângă gara de trenuri, ziua-n amiaza mare, sâmbătă şi timpul parcă s-a oprit. Totodată e atât de intens şi plin. Cum ar trece acest week end în Chişinău? Nici nu l-am observa, pe când aici am picat într-o altă dimensiune temporală. Ne despart două zile de casă, două zile ca două luni minimum. Hai să savurăm acest spaţiu alb între cuvinte (n. r. citiţi Paulo Coelho „Vrăjitoarea din Portobello”).

Tanti Nastea are idei puţine, dar fixe🙂, podurile de pe Dunăre fiind una din ele. Despre fotografiatul pe fundalul Parlamentului ungar ceva mai târziu. Aşadar am luat tichete la mijloacele de transport public. Ce să zic? Autobusele sunt ca la noi, mirosul boschetarilor la fel, doar ca ei au rute expres, fapt despre care noi nu ştiam, ajungând mult mai departe de Dunăre. Dar cum suntem fete brave, şi fără oase în limbă, nu ne-am pierdut cu firea, am trecut strada şi am luat un alt autobus, de data aceasta cel de care aveam nevoie. La staţie se vindeau castani copţi. Nu am mâncat niciodată castani copţi şi ne-am luat o porţie.

– Mmm, nu mai pot să-i mănânc, mă dor dinţii de la coaja lor.

– Da tu ce, îi mănânci cu coajă? exclamă madam Roussel în hohote.

Iată aşa, tanti Nastea-i village peopledereovnea cu alte cuvinte. Castanii şi-au dat repede de ştire în procesul digestiei, dar o cafea şi un chec cu morcovel au salvat situaţia. Aşadar Dunărea văzută de pe unul din poduri (am uitat cum se numeşte):

– Mamă dragă, ce frumuseţe!!! (ei bine, foloseam altă expresie, bineînţeles necenzurată pe care o puteţi uşor intui, dar mă mai auto-redactez şi eu câteodată:)).

– O, iată că vom putea să ne fotografiem lângă „Nai”. Aşa am poreclit noi un monument comemorativ în cinstea unor eroi căzuţi. Monumentul acesta, de fapt reprezintă nişte lespezi verticale amplasate în forma unui triunghi, de departe semănând cu un nai. Cu cât mai mult avansezi spre vârful triunghiului, cu atât mai îngustă este distanţa dintre lespezi.

– Hmm, poză printre sicrie, taman în stilul nostru, zâmbeşte ironic madam Roussel🙂.

– Ei, eu cred că noaptea aici se aud cu totul alte sunete decât ecoul spiritelor rătăcite, răspunde stricata de tanti Nastea, dar nici un prezervativ folosit pe jos. Ungurii totuşi sunt un popor civilizat… sau asexual, cine să-i ştie?🙂

Seara pe Dunăre, nu sună nici un bucium. Seara pe Dunăre ard luminiţe şi strălucesc palate. Dunărea nocturnă e ca o doamnă elegantă într-un club de noapte high class. Nimic în plus, nimic kitsch. Poza pe fundalul clădirii Parlamentului a fost una din ideile mele fixe şi da, acum pot dormi liniştită la noapte, visul unui idiot s-a împlinit.🙂

– Ce facem după croazieră fetelor?

– Eu propun să mergem la parcul de distracţii (voi doar ştiţi că tanti Nastea are un sufleţel ludic). Aşa un fel de răzbunare pentru toate capriciile copiilor noştri. La întoarcere ei ne vor întreba unde am fost, iar noi le vom zice că: „am fost la cel mai înalt carusel, iar voi degrabă nu o să mergeţi, be be be”. Umor negru, şi fireşte că nici pe aproape nu am fost la parcul de distracţii. Direcţia noastră a fost una sigură şi fermă – cea mai apropiată bodijioară, pub cu alte cuvinte. În pub autodeservire, băutură ieftină, lume multă şi veselă. După câteva grade în cap, limbile ni s-au dezlegat, inimile s-au topit şi veşnicele teme de discuţii au luat start. În timpul acestora am avut Revelaţia nr. 3: Sunt femei care trăiesc în turnuri de fildeş, sunt femei care o iau prin păduri cântând, sunt femei care coboară de pe tron, dar aşa, cu o jumătate de bucă (iertată să-mi fie exprimarea), dar numai fiind împăcate cu sine, ele excelează. Sinceritatea eliberează, întotdeauna. Eu am căderi pe care nu vreau să mi le amintesc, am momente de glorie care mă desfată, dar eu recunosc adevărul despre mine. Nu-l neg, nu ştiu dacă-l pot schimba, dar încerc să convieţuiesc cu el. Şi apoi, cum poţi deveni centrul universului cuiva, dacă nici soarele, nici întregul nostru sistem planetar nu reprezintă nici măcar a suta parte din Univers? Tot ce putem face este să devenim propriul nostru centru. Dar despre asta în alt articol.

Ultima sută de metri. Gâfâind venim la autocar cu genţile pline de cadouri, transpirate, obosite, flămânde, fără o para chioară pentru veceul public. Apropo, în veceele publice din Budapesta, se dau cecuri când achiţi taxa de intrare.

– Hai să fotografiez „Izolenta”, trebuie cu ceva să mă ocup, altfel îmi crapă vezica. Iau aparatul în dinţi şi şontâc şontâc ajung la monumentul pe care l-am poreclit „Izolenta” (n. r. în română bandă izolantă). De fapt, acesta reprezintă o clepsidră uriaşă numită „Time wheel”, fiind construită din sticlă, granit şi oţel. La încheierea fiecărui an, ea se întoarce.

– Ştii, noi două suntem foarte diferite, îi zic lui madam Roussel. Tu eşti un croasant francez servit neapărat cu cafea naturală fiartă în ibric, la o mică terasă pariziană, cu ziarul „Le Monde” în faţă. Eu sunt o pâine coaptă de casă, caldă şi rumenă, pe care o mănânci cu un pahar de lapte proaspăt stors, dimineaţa pe laiţă, la o margine de sat. Forma e diferită, poate chiar şi aluatul are altă textură, dar ambele suntem la fel de gustoase. Iubirea este. punct.

– O parte din mine încă mai stă în scuarul lui Franz Liszt, sub panoul „Boghema Bistro”, admirând copacii, îmbibând aerul tomnatic şi aroma de cafea (pe care eu de facto nu o simt) şi discutând despre „Eleganţa ariciului” de Muriel Barbery. Suntem în drum spre casă, dar o parte din energie, de parcă fantoma mea, încă stă acolo cu tine.

După un drum lung şi obositor, în care credeam că Patria Mumă nu se ma sfârşeşte, am avut Revelaţia nr. 4: Moldova e frumoasă, cu toate văile, pădurile şi în special viile ei. Punct.

În partea a III-ea vor fi doar pozele. Sper că nu v-am plictisit prea mult.

 

2 gânduri despre “O CĂLĂTORIE GUSTOASĂ SAU SPAŢIUL ALB ÎNTRE CUVINTE PARTEA A II-A

  1. Suuuuuuuuper descriere(doamnă elegantă într-un club de noapte high class)!!! Am fost si eu toamna trecuta la Budapesta, dar acum citind aceasta pagina captivanta, cred ca trebuie neaparat sa o mai vizitez! Un simt al umorului deosebit!!! Bravo tanti Nastea!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s