TOTUL ESTE TRECATOR SAU „SI IARASI BUNA ZIUA”

L-am re-întâlnit… După aproape 5 ani de tăcere totală. Întotdeauna mă întrebam cum într-un oraş atât de mic cum este Chişinăul doi oameni nu se pot intersecta, deşi au atâtea cunoştinţe comune. Două zile la rând împreună cu buna şi brava mea prietenă, madam Roussel ne plimbam pe străduţa atât de bine cunoscută, păşind parcă pe aceleaşi urme, oprindu-ne la o ţigară lângă peretele după care am trăit una din cele mai intense istorii de dragoste. „Ia dă să mă lipesc de perete, i-am spus zâmbind prietenei mele, poate îmi va tresări vreun cord” şi… straniu, dar nici o emoţie: perete ca toţi pereţii, mâzgălit pe de-asupra cu nişte desene pretinse a fi grafiti. „Totul este trecător, zice dl. Profesor din mine (cu accentul pe a doua silabă, vă rog). Relaţia noastră şi-a încheiat ciclul de viaţă. Am trecut prin toate fazele: traiul în comun (dar mă rog, ce fel de trai, eram şi noi doi copii care-şi dădeau aere de maturitate), despărţire, reunire, ură, prietenie, indiferenţă, punct. . Dar filmul a fost frumos, din alea pe care le pui de-o parte în colecţia clasică ce se prăfuieşte undeva pe o poliţă sub televizor”.

Azi făcând acelaşi traseu, ne-a ieşit în cale. Pe madam Roussel a recunoscut-o din prima🙂, cât mă priveşte, i-au trebuit câteva secunde ca să-şi dea seama cine stă în faţa lui.  Primul meu gând: „O Doamne, de ce tocmai azi? Când am părul nearanjat, cearcăne sub ochi, îmbrăcată în nu ştiu ce şi încă după o masă copioasă care a inclus conopidă, făcându-şi deja simţit efectul în burta…”

Privind în ochii lui, ea a simţit cum mii de fluturi se ridică în stomac, umezindu-i plăcut peştera dintre picioare – ei, cum credeţi, e bună tanti Nastea pentru romane lacrimogene de genul scriitoarei Daniel Steel?🙂 Nu, nu şi iarăşi nu.

Lăsând glumele la o parte, iată cum a fost. În primul rând, picioarele nu mi s-au înmuiat, inima nu mi-a căzut în tălpi, stomacul bine merci digera în continuare conopida iar locul de jos (ştiţi şi voi care ;)) nici pe departe umezit.

– Heei, saluut. Ce faaaci? are el maniera de a întinde un pic vocalele, vorbind o română corectă şi frumoasă, dar surprinzător pentru mine de străină. Adică, maniera lui de a vorbi îmi e cu totul străină.

– Ce-ţi face fetiţa?

– Care din ele?

– Deja ai două?

– Da, deja. Hai să mergem şi mai discutăm.

Ne-am plimbat prin parc, la soare, cu cafea şi ţigări, multe ţigări. Ambii fumăm la fel de mult, dar slava Domnului, de data aceasta fără observaţii de genul: „trebuie să te laşi de fumat”.

– Ne-am schimbat cu rolurile, îi zic. Ultima dată când ne-am văzut (iar noi chipurile ne-am certat ultima dată) îmi spuneai că m-am băbit, pe când eu îţi spuneam că tu eşti Peter Pan, eu fiind adecvata vârstei mele. Astăzi eu am 21 de ani, ei poate 25. Eu sunt Peter Pan, eu tot timpul am fost Peter Pan. Pe când tu te-ai schimbat.

– Te rog, nu lua aproape de inimă ce ţi-am spus atunci. Îmi pare rău, eu singur nu ştiam ce vorbeam.

– Dar aveai dreptate, şi eu chiar eram altfel. Astăzi tu corespunzi vârstei.

– Mi-o spui ca pe o sentinţă.

– Nuuu, în nici un caz. Îmi dau seama că şi tu atunci nu mi-o spuneai cu rău, pur şi simplu aveai o altă stare de spirit, acea pe care o am eu acum. Tu erai în căutare, iar acum eşti aşezat.

– Asta cum?

– Aşezat… nu ştiu… ai găsit ce ai vrut, eşti potolit, împlinit şi asta se simte în privire. Asta face diferenţa dintre noi doi.

Cum era să-i explic altfel? Că-l vedeam încărunţit, stăpânit, cu mici riduri în jurul ochilor, cu flacără din interiorul lui arzând domol, precum iarna trosnesc lemnele în cămin, în timp ce-ţi bei ceaşca de cacao. Că nu mai vedeam acel gheizer de odinioară, că nu mai vedeam foame în ochii lui, ci doar seninătate şi că acum, alături de el mă simţeam mai tânără şi mai neliniştită ca niciodată.

– Vorbesc tot atât de mult?

– Mhm, îmi dă din cap zâmbind.

– Toţi îmi spun asta. Era deranjant?

– Nu, nu mă deranja, eu m-am învăţat să nu ascult chiar totul.

– De ceeee? Doar îţi spuneam lucruri importante. oare eu întotdeauna aberam?

– Tu niciodată nu aberezi. Ascultându-te eu parcă ti-aş citi notiţele. Tu întotdeauna ştii cum să explici clar şi coerent, de parcă ai scrie notiţe, apoi le-ai şterge şi apoi iar le-ai scrie. Şi mimica, gesturile nu s-au schimbat deloc.

– De ce aşa?

-Ce aşa?

– Eu de atâtea ori îmi închipuiam întâlnirea noastră, dar ştiam ce o să simt şi nu m-am înşelat. Cum doi oameni care au fost cândva atât de apropiaţi, pot sta pe o banchetă în parc şi discuta despre filme ca şi cum ar face pentru prima dată cunoştinţă. E straniu, dar nu simt nimic. De ce? Doar cândva eram ferm convinsă că între noi  există o legătură carmică, dacă vrei. Acum stau şi te scanez, scanându-mă în acelaşi timp pe mine, şi nimic. Iti povestesc despre iubirile mele neimpartasite, despre esecuri si realizari, despre alti barbati, alte femei… Tu mă întrebi de mama, de fratele meu, de bunei şi-mi dau seama că ai stat cu ei la o masă, iar eu mă gândesc: „hmm, de unde tu să ştii despre familia mea?”… De ce?

– E o intrebare retorică. Oricum toate astea le pui într-un cufăr, ele trec, dar rămân.

– Da, cufărul de amintiri e tot ce ne rămâne pe ultima sută de metri… Şi totuşi e straniu că tu eşti alături, cufărul e în mine dar nu tresare nimic,  la bătrâneţe poate voi scăpa o lacrimă, privind pietrecelele la soare… dar acum…

– Totul e trecător.

– Nu ai  avut dreptul moral să vii după ce ne-am despărţit, eram implicată într-o altă relaţie, iar tu veneai şi-mi tulburai apele pe când în realitate nu-ţi doreai nimic. Asta a fost dureros. Iar şi mai dureros a fost să-mi spui acest lucru. Ţi-au trebuit trei ani ca să-ţi dai seama că nu mă mai iubeşti, timp în care eu am fost debusolată ori de câte ori încercam să ajung la un echilibru.

– Ştiu, îmi pare rău, te rog să nu mai vorbim relatia noastra.

– Nu ţi-o spun din rea voinţă. Nu mai am ce-ţi reproşa, am depăşit totul. Ţi-o spun pentru că a fost o lecţie de morală, pentru mine şi mulţumesc.

– Am un blog, tanti nastea, il gasesti pe google.

– Tanti Nastea? De ce tanti nastea?

– Nu stiu, asa mi-a venit, sunt mai sfatoasa de felul meu🙂

– O sa citesc neaparat. Tu apropo, trebuie sa scrii, sa scrii serios.

– Eu intotdeaun scriu serios. Ha, ma suspectai candva ca spun minciuni, pe cand acum oamenii se mira de sinceritatea mea patologica. Eu chiar nu stiu sa mint.

– Kim a murit, asa e?

– Da, era un caine batran. Am un motan. L-am gasit intr-o zi cand am fost la pescuit. S-a ascuns sub capota masinii mele si l-am observat abia cand am ajuns acasa.

– Ah, uite abia acum imi dau seama ca suntem doua cepe?

– Cepe?

– Da, cepe. Ne dezgolim strat cu strat, iar inauntru e un firicel de iarba verde. Suntem din aceeasi specie, doar ca tu esti ceapa cafenie, coapta, lucioasa la soare, iar eu un pic decojita… si ustura ochii, dar oricum suntem doua cepe.

Ciclul nostru s-a incheiat. Am ajuns exact in punctul de unde am pornit, azi am facut iarasi cunostinta. Doi straini… candva am impartit un pat, o farfurie, un closet si credeam ca relatia noastra e scrisa in ceruri… azi stateau doi oameni de pe planete diferite, in acelasi punct de pornire dar cu o spirala mai sus. Totul este trecator. Si iarasi buna ziua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s