MAREA

Ca să înţelegeţi ce înseamnă marea pentru mine, voi spune doar că primele mele amintiri sunt legate anume de ea.

Aşadar, aveam 2 ani când părinţii mei şi-au luat concediu, şi-au împachetat valizele şi au purces la drum, mai bine spus la aeroportDa, pe atunci se putea zbura până în Sergheevca (n. r. staţiune balneară de pe litoralul ucrainesc), economisind atât timp, cât şi bani, întrucât biletul la avion nu era costisitor, luându-se în considerare că era un Kukuruznic (n. r. Polikarpov PO-2, avion utilitar de producţie sovietică, folosit în special în agricultură).

Eu ţin minte că purtam pantalonaşii mei preferaţi de culoarea  roşie, iar tata avea o cămaşă în carouri care se asorta perfect cu valiza noastră, de asemenea în carouri, numai că foarte mărunte şi colorate alb/negru. Ţin minte cum încercam să le număr, dar erau prea multe şi prea mărunte. Apoi, când am ajuns în avion, tata m-a luat în braţe, eu adormind buştean. La aterizare însă am vomitat peste pantalonii lui, iar o doamnă de alături mi-a întins o pungă de hârtie, prea târziu totuşi pentru pantalonii lui tata. El mă legăna liniştitor şi aveam aşa un sentiment de siguranţă…

Ţin minte căsuţa unde ne-am cazat, dar şi mai bine scările pe care coboram tiptil şi o zbugheam pe portiţă afară. Fugeam departe, apoi ridicam mâna şi strigam: „Duc maiii”, strângând victorios pumnul – un gest împrumutat de la bunelul meu. O dată am ieşit pe portiţă, iar părinţii nu m-au observat. Între timp am ajuns la staţia de vaporaşe şi m-am ascuns în stufăriş. 30 de minute ai mei au trăit într-un infern, imaginându-şi cele mai groaznice scene. Îl ţin minte pe tata venind grăbit la staţia de vaporaşe şi expresia îngrijorată de pe faţa lui, iar eu nu puteam înţelege de ce îşi face griji, căci îi aşteptam la staţie… (ce-i drept în stufăriş). Apoi am decis să mă întorc acasă, fiind foarte mirată când părinţii au început să mă dojenească.

Tot în acea vacanţă, am gustat pentru prima dată un fagure de miere cumpărat la piaţă, desert ce în scurt timp a devenit un deliciu. Ulterior când ne duceam la mare nu ştiam pentru ce să mă bucur mai tare: că voi vedea marea sau că voi mânca în fiecare zi faguri de miere.

Şi totuşi cea mai remarcabilă amintire rămâne a fi prima mea întâlnire cu marea. Coborâsem din vaporaş şi undeva departe auzeam un vuiet. Nu înţelegeam ce este, dar eram pur şi simplu ademenită de el, luând-o la fugă şi aruncând hainele de pe mine unde se nimerea. Cu cât mai mult mă apropiam de mare cu atât mai fascinată eram. Ţin minte senzaţiile când am sărit în apă. Mama zice că erau valuri mari şi a muţit de frică în momentul în care unul din ele m-a doborât acoperindu-mă în întregime cu apă. A crezut că mă voi speria şi nu voi mai dori nici măcar să mă apropii de mare. Eu însă, înghiţind un gât sănătos de apă sărată, m-am ridicat şi iarăşi m-am aventurat în acest dans cu valurile. Mama povesteşte că niciodată până atunci nu m-a văzut mai exaltată.

Această întâmplare mă caracterizează cum nu se mai poate de bine. Fratele meu, de exemplu, – întruchiparea raţiunii şi prudenţei – pentru prima dată a văzut marea la vârsta de patru ani, înmuindu-şi tălpile şi stropindu-şi un pic părul doar în ultima zi a sejurului nostru.

Aici pun punct, dar voi reveni curând cu detalii interesante despre ultima mea călătorie la mare, care de fapt a pus startul unei alte călătorii, spre o altă mare – mult mai adâncă şi mai fascinantă, şi anume marea din interiorul meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s