SĂ SAR SAU SĂ NU SAR? IATĂ ÎNTREBAREA

Eu am o teorie, (pildă, alegorie, lecţie – numiţi-o cum vreţi), pe care aş vrea să v-o împărtăşesc.

Măcar o dată în viaţă ne dorim să sărim cu paraşuta. Urcăm în avion, ascultăm cu atenţie toate instrucţiunile, ne asumăm responsabilitatea deciziei luate şi voila ne pomenim împachetaţi cu toate cele necesare în faţa trapei. Rămâne de făcut un singur pas. Şi în acest moment priveleştea din faţă ne sperie: „dar oare se va deschide paraşuta?”, „dar unde voi ateriza?”, „da nu mi-oi frânge picioarele?” şi aşa mai departe. De cele mai multe ori, renunţăm, întorcându-ne pe pământ, liniştiţi şi împăcaţi: cel puţin am încercat. Apoi cerul ne ademeneşte şi noi ne lamentăm cu cioburile de curaj şi iarăşi ne pomenim în faţa aceleiaşi trape, numai că de data asta stăm mult mai mult pe gânduri.

Unii oameni îşi petrec toată viaţa în faţa trapei deshise. Ei deja nu mai au nici puteri, nici dorinţă să se întoarcă pe pământ, dar nu se hotărăsc să sară. Şi se usucă, acolo în aer, ca la sfârşit să înţeleagă că cea mai importantă săritură din viaţa lor, săritura pe care au aşteptat-o atâta timp şi pe care nu s-au încumetat s-o facă, de fapt nu e mare scofală, doar că acum e prea târziu.

Ei bine, eu am sărit de mai multe ori cu paraşuta şi nu am regretat în nici unul din cazuri. Atunci când sari, toate întrebările care te chinuiau anterior îţi par atât de stupide şi lipsite de importanţă. Fiindcă niciodată nu poţi şti apriori ce va fi. Fiindca viaţa nu constă din planuri şi strategii şi poţi să ai 100 de planuri „A” si cam tot atâtea planuri „B”, iar pe final să te pomeneşti cu nici un plan şi asta să fie miraculos. Şi că oricât de dureroase vor fi aterizările, zborul în sine este o lecţie.

Acum însă, probabil a venit timpul pentru cea mai importantă săritură din viaţa mea, o săritură pe care trebuia s-o fac mult mai devreme, o săritură de care mă temeam (şi încă mă tem), o sărituă care mă întoarce pe dos şi care mă doare… dar prea mult am stat în faţa trapei şi de prea multe ori visam la cer, întorcându-mă pe pământ. Am sărit şi acum zbor, pur şi simplu zbor. Probabil e pentru prima dată când tanti Nastea nu are vector şi asta undeva mă înspăimântă, dar dacă aş întoarce timpul înapoi, aş sări oricum.

Ştiu că sunt cel puţin două fiinţe de dragul cărora trebuie să aterizez reuşit.  Ştiu că îmi voi frânge picioarele şi voi sparge definitiv orice limite, dar se vor tămădui şi toate vor reveni la locul lor.

Şi atunci vreau să cred, şi mă voi ruga, chiar şi atunci când voi fi cu totul disperată şi rătăcită, mă voi ruga… să am ceea ce merit, pentru că eu merit şi asta o ştiu pe bune, acum mai sigur ca niciodată!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s