PRIMUL PAS ŞI CEL MAI DULCE CUVÂNT DIN LUME

Victoria a început să meargă. La 10 luni a făcut primul pas de sine stătător. O să se şteargă multe amintiri, dar eu vreau să imortalizez acest moment.

Ea nu este atât de curajoasă ca sora mai mare şi deşi stă copăcel de mai bine de două luni, totuşi nu se hotăra să păşească. De fiecare dată când o îndemnam să meargă, ea se agăţa plângăcios de piciorul meu şi-mi întindea mânuţa, sugerându-mi că încă nu s-a copt pentru marele eveniment. S-o vedeţi numai cum îmi arată că vrea s-o duc în locul care-i place ei.

La vârsta asta copiii chiar sunt foarte dulci. Ulterior ei cresc şi încep a-ţi răspunde şi a te „subjuga” în funcţia de Zâna Împlinitoare a tuturor dorinţelor, dar acum ei încă nu percep puterea cuvintelor magice „mămica, eu vreau!!!” şi-ţi oferă acea dragoste absolut neprihănită şi necondiţionată.

Pe 16 mai Vicuţa mi-a făcut un cadou minuat. Stătea lângă bonă şi eu am chemat-o. Oh, ce mutrişoară concetrată şi plină de curaj a făcut şi după 5 paşi s-a pomenit în braţele mele. Am lăudat-o şi am luat-o în braţe ţinând-o strâns strâns, iar ea se bucura atât de mult că a reuşit să mă bucure. Râdea în hohote, iar eu o dată cu ea. Acum merge singurică din ce în ce mai des, dar încă nu suficient de ferm. Ce pot să zic – mi-a moştenit mersul de răţuşcă şi ritmul soldăţesc.

Dar un lucru şi mai important s-a întâmplat ieri. A căzut jos şi plângea, iar când m-am apropiat s-o alin, ea m-a cuprins scâncind „mama” printre lacrimi. Am liniştit-o imediat pornind muzica şi dansând cu ea în braţe. Apoi, înainte de culcare, când am pus-o în pătuc, ea iarăşi m-a chemat „mama”. Ce cuvânt dulce…

2 gânduri despre “PRIMUL PAS ŞI CEL MAI DULCE CUVÂNT DIN LUME

  1. Cand Tudor de-abia invata sa mearga, mai puternica decat dorinta-i de independenta era frica de a face primii pasi. Ca sa indrazneasca, avea nevoie sa se tina de marginea patului, de masa, de fusta mamei, de degetul tatalui…
    Intr-o zi ne-am asezat unul in fata celuilalt – Valsis pe covor, iar eu pe pat – si i-am dat baiatului sa tina in manuta-i de copil sub un an coltul unui pui de perna, indemnandu-l: “Du-i-o lui tati!” S-a uitat lung si nedumerit la mine, parca intrebandu-ma cu ochii lui mari: “Cum de-mi ceri asta, mami? Tu nu stii ca eu nu pot sa merg singur pana la el?…”
    Foarte serioasa si ferma, am repetat insa indemnul, ca si cand n-as fi inteles ce rosteau ochisorii lui. A prins strans in pumn coltul pernutei, cu increderea ca acesta este marginea patului, a mesei, fusta mamei ori degetul tatalui… si a plecat in directia cea buna.

    Lui Tudor ii apartine tot meritul primilor sai pasi. Nu i-am aratat drumul catre Valsis, nici nu l-am ajutat, iar curajul – care i-a ridicat dorinta deasupra fricii – l-a gasit intr-un biet colt de perna. Noi doar am crezut in el, din umbra.

    (Povestea primilor pasi ai „Vicutei” mele mi-am amintit-o acum cateva saptamani, vorbind c-o prietena draga. Ti-am spus-o si tie azi, in clipa asta de duiosie…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s