ISTORII DE PE BICICLETĂ

Astăzi bărbatul viselor mele (citiţi despre el aici https://tantinastea.wordpress.com/2012/02/13/barbatul-viselor-mele-sau-prcic-gratuit-de-la-tanti-nastea/) m-a plimbat cu bicicleta🙂. Nu am mers mult, doar două cartiere, dar asta m-a făcut să-mi aduc aminte de una din cele mai frumoase zile din viaţa mea. Dar toate pe rând.

Deci: mă pomenesc eu astăzi, îmbrăcată la patru ace, în faţa clădirii unde lucrează bărbatul viselor mele şi-l văd pe el, de asemenea îmbrăcat la patru ace – office style. Nu şi iaca stăm noi două „icoane” ale modei (eu sper că fashionistele mă vor ierta pentru necunoaşterea terminologiei), ne pupăm (pe obraz!!!), mai schimbăm două cuvinte, când deodată prînţul meu îşi încalecă „calul” de fier.

– Wow, zic eu plină de admiraţie, da poţi să mă duci două cartiere, am o întrunire şi taaaaaaare vreau să impresionez pe cineva.

– Da ce, zice el, Не поддаются сволочи твоим женским чарам? (n. r. nătărăii nu reacţionează la farmecele tale feminine?).

– Nu reacţionează, suspin eu trist.

– Ei, poate fiindcă ştiu că tu eşti măritată?, încearcă el să mă consoleze.

– Şi tu în aceeaşi strachină… Ce are una cu alta? Eu sunt MBA🙂 Asta se descifrează ca Married, But Available.

– Of, ce-ţi mai doreşte inimioara?

– Ehh, oftez eu, Хочется светлой любви и большого счастья в личной жизни (n. r. vreau dragoste şi fericire în viaţa personală)🙂 Ei, dar asta e o altă poveste. Păi, mă duci sau nu?

– Urcă, mă îndeamnă el, dar te preîntâmpin – fundul o să te doară tare.

– Tu important să mă duci, dar de fundul meu eu şi singură voi avea grijă.

– Ну смотри Кутузов (n. r. expresie idiomatică care în acest context înseamnă „ai grijă ce faci”)

Încălecăm noi pe „calul” de fier şi din primele clipe îmi dau seama că bărbatul viselor mele nu în zadar m-a avertizat în privinţa fundului. Dar astea-s „floricele”🙂 Adevărata „bubă” consta în menţinerea centrului de greutate, astfel încât să nu ne prăvălim ambii în mijlocul străzii. Şi iată că mergem noi, două „icoane” ale stilului office-casual, călare pe bicicletă pe una din străzile centrale ale oraşului – eu, cu fundul pe-o parte, şi cu geanta grea în altă parte, încercând din răsputeri să nu mă prăval, el probabil transpirând şi scrâşnind din dinţi că mi-a acceptat propunerea (ei dar asta nu am cum să ştiu, întrucât nu-i puteam vedea faţa). Iar în faţă bate un vântuleţ plăcut, cer senin deasupra capului şi în inimă un sentiment de libertate totală. În adierea vântului sacoul lui se ridică uşor şi îmi lasă loc de un „view” absolut adorabil.🙂

– Cum fundul? o întrebare cât se poate de potrivită luând în considerare circumstanţele.

– De-al meu nu-ţi bate capul, dar al tău e foarte drăguţ (cu toate acestea, still nu mi se scoală).🙂

Brusc bărbatul viselor mele se opreşte şi-mi spune:

– Da hai mai departe mergi pe jos. O să le spui nătărăilor că eu te-am dus cu bicicleta până la colţ.

Şi eu am înţeles că totuşi am profitat грубым наглым образом (n. r. într-un mod abuziv) de bunăvoinţa lui. Cu picioarele tremurânde şi o durere neplăcută de fund (dacă putem numi astfel lucrurile🙂 ), am ajuns la întrunire. Şi chiar dacă nu am reuşit să impresionez pe nimeni, am o dispoziţie de milioane.

Astfel mi-am adus aminte de adevăratul bărbat al viselor mele (doar că visele nu întotdeauna sunt plăcute).

***

Aşadar, era vara anului 1997. Prietenul meu şi soţiunea (vorbesc despre două persoane diferite) au venit să mă ia de la şcoala de vară unde îmi perfecţionam engleza. Ies din clădire şi-i văd: doi inşi pe biciclete, doar că nici o bicicletă nu era prevăzută cu scaun pentru pasageri.

– Urcă pe rama din faţă, îmi zice prietenul meu. Dar după 200 de metri ambii ne dăm seama că e cam dificil să ne deplasăm astfel. Am decis că eu urc pe bicicleta lui soţiunea, ea fiind una mai potrivită pentru fete, iar prietenul meu şi soţiunea  rămân pe bicileta cu ramă.

După mica noastră rocadă, pornim spre parcul Valea Morilor, eu bineînţeles înaintea lor. Un mic detaliu picant – în ziua ceea purtam o fustă scurtă, gen „lambada” şi fireşte că băieţilor le era cam dificil să-şi menţină echilibru (dar asta am înţeles-o muuult mai târziu🙂 ). Cu scârţ, dar plini de satisfacţie ajungem într-un final pe pista din jurul lacului şi în momentul acela, norii grei care se tot adunau încet pe cer, au început să-şi reverse toate lacrimile deasupra noastră. Credeţi-mă, erau lacrimi de fericire. Niciodată în viaţă nu am văzut o ploaie mai „jucăuşă”. Turna de nu vedeai nimic la un metru distanţă, iar peste 15 minute ieşea soarele şi te frigea, apoi iar turna. Oamenii care făceau plajă fugeau care încotro, arătându-ne cu degetul la tâmple. Iar noi zburam pe bicicletele noastre şi cântam cât ne ţinea gura. Probabil aceasta a fost prima dată când m-am simţit absolutely free. 

După mai multe curse în jurul lacului, ne-am oprit nu departe de plajă. Eram uzi leoarcă, până şi caietele din rucsacul meu erau ferfeliţă. Ştiţi ce am făcut? Ne-am scăldat. Aşa îmbrăcaţi cum eram, am intrat în apă şi ne bălăceam, ne stropeam şi cântam, fără să ne pese de răceală sau de halul în care vom ajunge acasă. Eram absolut fericiţi! A fost o zi pe care o voi ţine minte toată viaţă, o zi pe care o voi lua cu mine dincolo.

P.S. Astăzi puştoaica ceea de 16 ani se va duce acasă  şi-i va dărui adevăratului bărbat al viselor sale o bucăţică din vara anului 1997.

Şi pe final, tradiţional, un cântecel care poate nu prea se lipeşte de ceea ce am scris eu aici, dar îmi redă foarte bine dispoziţia.

http://www.youtube.com/watch?v=AtKMvNUEPMM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s