SUNT ROSE DRIEFFIELD SAU STAREA POST-STRES

Astăzi Delia vine în sfârşit acasă! I-am luat o medalie şi o diplomă. Este cea mai bravo şi curajoasă fetiţă din lume. Secvenţe în capul meu. Niciodată Delia nu a fost atât de bolnavă… Atunci când era în faza de apogeu eu mă ţineam tare, mă concentrasem asupra tratamentului, mă luase-mi în mâini şi nu admiteam nici un gând rău, nici o lacrimă… doar nişte scandaluri inutile cu ai mei… Acum… vine stare post-stres…

Delia e bine, e veselă, vioaie, doar greutatea ei corporală e anormală îmi mai aminteşte de suferinţa prin care a trecut. Iar eu… nici acum nu pot să plâng, deşi îmi stă în faţa ochilor imagini pe care aş dori să le uit.

O văd cum stă culcată, apatică, încercând să zâmbească surioarei mai mici… Cum rabdă durerea din burtică, ca eu să nu mă îngrijorez mai tare… Cum îşi face griji ca eu să nu-l dojenesc pe tata că i-a dat o crenvuşcă cu o seară înainte… Cum se încreţeşte de la aerul cald ce vine de la radiatorul din maşină, dar nu îndrăzneşte să-l roage pe tata să-l stingă pentru că e la volan… Cum vrea să vomite, dar nu mai are cu ce şi doar încearcă să facă faţă spasmelor din stomac… Cum e palidă şi slăbită, încât nu mai poate merge… Cum oftează, încet, pe furiş şi-mi spune: „mami, stai cu mine”… Cum plânge din cauza injecţiei pe care trebuie s-o fac şi pe care o acceptă ca pe un rău necesar… Cum suportă cu stoicism toate perfuziile şi mi se laudă că nu a plâns… Şi cum îmi spune că nu a „ştiut că se va îmbolnăvi atât de tare”, atunci când eu îi explic că „microbul cela roşu” din burtica ei a răspândit otravă în tot organismul.

Acum când totul e în urmă, când ştiu că se va face bine definitiv…iarăşi nu pot să plâng, deşi simt că atât de mult am nevoie. Nu pot să fac nimic… Sunt o meduză ce se topeşte încet pe mal – fără creier… şi doar fricile ascunse bine în adâncuri, încep să iasă la suprafaţă. Lent… chinuitor. Vreau să ies din starea asta de paralizie aşa cum ştiu doar eu să ies.

P.S. 1 Mă simt ca Rose Drieffield din „Cakes and Ale: or, the Skeleton in the Cupboard” scrisă de William Somerset Maugham. Citiţi mai bine cartea, în loc să mă judecaţi.

P. S. 2 Credeam că sunt insectofob, că mă tem de rechini şi câini bull terrier… Ce proastă! De un singur lucru mă tem în viaţa asta – să nu-mi pierd copiii, iar restul sunt fleacuri trecătoare.

Un gând despre “SUNT ROSE DRIEFFIELD SAU STAREA POST-STRES

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s