DE JELE

Nu ştiu cum ultimul timp scriu prea des pe teme fără tabu şi ca să nu mă credeţi o stricată incurabilă, ia hai, să vă scriu ceva de jele.

Zilele trecute Delia a fost internată în spital. În oraş bântuie o viroză care afectează organele abdominale, aşa că luaţi seama! Nu vă voi povesti acum despre week endul de coşmar pe care l-am avut, pentru că trebuie să mă ţin tare şi mă rog cele rele să se spele. Eu o să vă povestesc două istorii legate una de alta.

Aşadar, voi începe cu un caz care m-a făcut să-mi schimb părerea despre poliţişti (cine nu ştie care e părerea mea despre ei, să citească aici https://tantinastea.wordpress.com/2011/04/14/atentie-politia/). Cât stăteam la secţia de internare şi aşteptam Deliei să-i facă perfuzia, au intrat doi tineri cu doi copii în braţe. Copiii erau frate şi sora, unul de 13 ani, şi respectiv, de 11 ani. Au fost aduşi cu multiple fracturi şi traume. Am auzit că au căzut de la etajul doi, ambii. Eu nu prea am intrat în detalii, credeam că cei doi tineri, care i-au adus, le sunt rude şi stăteam cuminţică şi aşteptam. Când au dus-o pe Delia la ecografie, era şi băieţelul cela acolo. Mi s-a părut un pic ciudat şi abia apoi mi-am dat seama ce anume m-a uimit. Medicul îi adresa întrebări, iar el parcă se temea să răspundă. A zis că poate să se ridice singur, dar nu putea şi eu l-am ajutat. Ştiţi ce m-a uimit şi mai mult? Că era foarte slab. Piciorul lui era de grosimea mâinii mele şi numai coastele i se vedeau. L-am ajutat să urce în scaunul pe rotile, l-am învelit. Când l-am întrebat dacă stă comod, m-a rugat (dar aşa, foarte atent, cu jumătate de gură doar) să-l învelesc mai bine că îngheaţă. Am ieşit iarăşi în hol. Şi acolo am văzut că o asistentă medicală a depistat că fetiţa are păduchi. Atunci mi-am dat seama că cei doi tineri şi cei doi copii nu pot fi rude, întrucât primii erau prea bine îngrijiţi, iar cei din urmă prea speriaţi ca să poată măcar da un răspuns adecvat la întrebările medicilor.

Unul din tineri mi-a zis că sunt poliţişti de la centrul de plasament şi i-au găsit la gara de Nord pe aceşti doi copii. Am văzut chiar ieri un reportaj despre ei la Jurnal. Copiii au fugit de la şcoala-internat din Rezina, sărind pe fereastră de la etajul doi. Fetiţa şi-a fracturat piciorul, dar a răbdat până la Chişinău. Băiatul avea un hematom la plămâni şi contuzie la cap. Cei doi tineri de la centrul de plasament, nu au plecat până nu s-au asigurat că micii pacienţi primesc toată îngrijirea necesară şi că vor fi internaţi în spital. Am intrat în discuţie cu unul din poliţişti (voi doar ştiţi cât de limbută este tanti Nastea).

Mai întâi să-l descriu. M-a impresionat privirea lui. Avea o privire atât de sinceră şi atât de plină de compasiune pentru toţi aceşti copii care fug de necazuri în căutarea a ceva… ceva ce ei singuri nu ştiu… ceva care nu neapărat să fie mai bine, dar cel puţin să nu fie ca răul în care zac. Poliţistul vorbea într-o română frumoasă, era foarte amabil. Am văzut că poartă verighetă, dar mi-a zic că nu are proprii copii. L-am întrebat cât e de greu să facă faţă unei asemenea meserii.

Şi iată ce mi-a răspuns: „Când se pierde un copil, eu fac tot posibilul şi-l găsesc. Nu este colţ în ţara asta pe care eu să nu-l cutreier. Anual se pierd în jur de 1800 de minori, asta înseamnă cam 3-4 copii pe zi. Dar sunt zile când avem de a face şi cu 12 minori pe zi. Unii fug de acasă, alţii din internate, alţii pur şi simplu se rătăcesc, pentru că părinţii sunt căscaţi. E foarte greu… mai ales în privinţa fetiţelor. Ele ni se mai destăinuie… (n. r. aici poliţistul înghite în sec). Aceşti copii nu sunt obişnuiţi să vorbească. Ei nu o să ne spună că sunt obosiţi sau că le este foame, nu vor îndrăzni să ceară nici măcar un pahar cu apă. Pentru că ştiu că nu are cine să le ofere. Ei nu sunt obişnuiţi să fie ajutaţi, iar orice semn de atenţie îl percep ca pe o ameninţare. Băieţii sunt altfel, lor parcă le este mai uşor, dar fetele… (n. r. iarăşi înghite în sec)…la 16 ani ele cred că sunt tare deştepte… Când găsesc un copil care s-a pierdut şi-l aduc de mânuţă în faţa mamei, el fuge la dânsa, ea îl cuprinde… iată aceste câteva secunde şi-mi fac meseria mai dragă. De ce se pierd copiii? De ce se pomenesc în astfel de situaţii? Păi să ştiţi că întotdeauna, ÎNTODEAUNA (n. r. îmi accentuează acest cuvânt) sunt de vină părinţii. Copiii nu sunt vinoveţi niciodată”.

Aici discuţia noastră a luat sfârşit. Iar eu stăteam şi simţeam cum stomacul începe să mă mănânce pe dinăuntru. Şi asta pentru că eu, oaia încălţată (da, da, anume aşa, ce credeţi că tanti Nastea minte vreodată?) în loc să mă cert cu mama mea (care, apropo, e medic), bătând cu pumnul în masă până la scrântirea degetelor, în loc să mă cert cu soţiunea, pe care tocmai atunci l-a apucat dragostea, aşa de mare, încât ducându-se după chibrituri s-a întors seara târziu, trebuia frumuşel să chem Ambulanţa şi să-mi duc copilul la spital. Iar eu nu am făcut-o! Şi aici vine partea a doua a articolului meu.

O să trec cu buldozerul peste întregul sistem al aşa-numitelor servicii medicale de la noi. Da, o să arunc nişte „pietricele” în breasla părinţilor mei. Da, iaca asa-s eu de „Pavlic Morozov”, spiritul dreptăţii mi-o ia pe dinainte.

În medicina noastră, ca în toate celelalte sfere, cineva e cineva, iar cineva nu-i cineva. Bine, eu nu mă plâng, pentru că fac parte din categoria celor dintâi. Şi totuşi, am zis că „bre, da nu poate fi chiar aşa de rea situaţia, ce chiar, suntem mai breji ca alţii, ia hai să ne ducem la spital ca oamenii de rând”. Asta a fost o greşeală. Nu, nu voi spune că ne-au tratat prost şi deodată şi-au întins buzunarele, pentru că voi minţi. Ne-au primit chiar destul de bine, nu au strigat (cum se face de obicei), nu ne-au lăsat să aşteptăm ore în şir. Delia a fost luată imediat în sala de proceduri pentru a i se face perfuzie.

Între timp (dar credeţi-mă, timpul a fost unul luuung) nimeni nu s-a sinchisit măcar să mă întrebe ce simptome prezintă copilul. Eu, naiva, credeam că mama trebuie măcar întrebată de cât timp copilul este bolnav. Stau şi aştept pe culoare, încercând să aflu măcar ceva despre starea fetiţei mele. Să mă înţelegeţi corect – eu nu acuz medicul de gardă, pentru că sărmana femeie mai avea 7 pacienţi în dimineaţa ceea, şi unii din acei pacienţi erau într-o stare mai gravă. Ea alerga dintr-un cabinet în altul, încercând să afle rezultatele analizelor, care erau blocate din cauza unei pane de curent. Ea telefona întruna la „vahtă”, pentru că ascensorul cu pacienţi gravi în el, se bloca din cauza aceleaişi pene de curent. Ea încerca să facă faţă valului de părinţi îngrijoraţi pentru odraslele lor (printre care mă număram şi eu) şi pe lângă toate astea, vorbea în română, deşi se vedea că e vorbitoare de limba rusă. Jos pălăria în faţa acestei femei.

Eu critic sistemul! În fine, am fost internaţi în secţie, ajungem într-un salon de 8 persoane, noi fiind 9, mai bine zis 12 dacă luăm în calcul şi părinţii. Şefa secţiei destul de înciudată că aşa un copil grav a nimerit tocmai în secţia ei, ne explică că am încurcat spitalele, dar mă rog, deja ne primeşte. Apoi ne mută în alt salon, întrucât Delia nu are voie să contacteze cu alţi copii. Stăm şi aşteptăm să vină măcar cineva să-mi explice pe final ce are copilul meu, deşi eu diagnoza deja i-am pus-o şi ea, cu regret, s-a adeverit. În sfârşit vine medicul nostru, ne examinează, după care (aleluia!), începe să mă întrebe toată istoria bolii.

În timpul relatării mele, îşi dă seama că eu mă pricep oleacă în ale medicinii. „Dumneavoastră tot sunteţi medic?”, mă întreabă. „Nu, îi zic, dar am ceva cunoştinţe, eu sunt cutare şi cutare” (ei, nu mai dau nume că nu vreau să mă laud).  Reacţia ei: „Hmm… aşteptaţi o clipă”, după care iese. Peste 15 minute, intră împreună cu şefa secţiei: „Nu vă faceţi griji, noi o să facem tot ce trebuie (curios, da ce nu trebuie, ei mă rog, asta nu am îndrăznit s-o întreb) pentru ca Delia să se însănătoşească, acum staţi în salonul acesta, dar de îndată ce se eliberează unul mai bun, vă transferăm”. „Dar nu trebuie, îi spun, ne descurcăm şi aici, important e ca fetiţa să se facă bine”. Fireşte că peste o zi ne-au mutat în alt salon. Diferenţa e mare. Atitudinea personalului aproape aceeaşi, dar diferenţa oricum e mare. Eu nu mă plâng, am acceptat fireşte şi sunt sigură că şi voi aţi proceda la fel. Dreptatea-i dreptate, dar Delia e fata mea şi eu totuşi fac parte din categoria acelora care cineva e cineva (nu iaca nu-s eu altruistă până la capăt). Şi totuşi… 

În fine, aţi înţeles voi şi singuri toată esenţa articolului meu, nu vă mai dau detalii adăugătoare. Iar pe final concluzia principală: Спасение утопающих дело рук самих утопающих. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s