SUPER-MEGA-EXTRA SAU A V-a ROATĂ LA CĂRUŢA NOASTRĂ

A sosit timpul să scriu şi despre TATA (tatăl copiilor mei sau soţiunea, cum îl dezmierd eu când doarme cu faţa la perete🙂 ).

Este o vorbă: „băieţii cresc, jucăriile rămân”. Ei, bine TATA nu este o excepţie în acest sens, el are nevoie de „jucării”. Şi dacă cineva preferă automobile, I-paduri sau păpuşi Barbie (de ce nu?), soţiunea meu este axat pe peşti şi tot ce-i legat cu asta.

Văzând că super-mega-extra undiţele şi momelile lui de pescuit nu-şi prea fac rostul (şi asta nu pentru că nu i-aş permite să mearga la pescuit, ci pentru că astfel de pescar este!), el a hotărât să construiască un super-mega-extra „kater”. Cu alte cuvinte un vaporaş subacvatic care, ghidat cu ajutorul unei telecomenzi de pe mal, îi va arăta unde sunt peştii. După luuuungi discuţii, scărpinări în cap şi halbe de bere băute cu fin’ su şi cumătru’ su (discuţii care încă mai durează pe alocuri, dar aşa, pe furiş, ca să nu-i prindă nevestele disperate, adică noi🙂 ) soţiunea – acest geniu al microelectronicii (şi aceasta o spun pe bune, fără falsă modestie!) – a cam renunţat la idee. Dar uite că în căpşorul lui, de altfel abătut de multe griji şi nevoi printre care şi noi – fetiţele lui TATA – s-a născut o idee. Nu pur şi simplu idee, ci o SUPER-MEGA-EXTRA idee şi anume de a aduce peştii acasă. Vorba aia: „Dacă nu se duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed”. Altfel spus, TATA a decis să contruiască un acvariu şi iată aşa la căruţa noastra a apărut a V-a roată.

O „mică” paranteză despre soţiunea:

Aşadar, soţiunea meu este un ITişnic tipic (n. r. specialist în domeniul tehnologiilor informaţionale, mai pe scurt programator). Din experienţă, m-am convins că ITişnicii şi femeile gravide sunt un popor aparte: niciodată nu ştii ce zace în capul lor. Fraza „Nimic nu-i imposibil” este crezul unui ITişnic veritabil (dacă auziţi vreunul rostind cuvântul „imposibil”, să ştiţi că ăla nu-i ITişnic). Când te adresezi la el cu o problemă, trebuie să-i spui deodată că ai făcut de TREI ori restart la computer, altfel nu-şi va ridica nici măcar sprânceana. La exclamaţia „shi za huinea (n. r. cuvânt necenzurat care în acest context înseamnă „tâmpenie”) mi-ai instalat pe comp, că s-au pierdut toate fişierele?!”, el îţi răspunde calm că a făcut un simplu upgrade (Doamne fere să-ţi facă vreun ITişnic upgrade la computer). Ei şi ce dacă ţi-a instalat Vista în loc de Windows XP sau Word 2010 în loc de obişnuitul şi mult preferatul Word 2003?: „подумаешь, nu-i nimic complicat în asta”. Când îl rogi să-ţi explice pas cu pas (ca la un чайник) cum să foloseşti programele respective, o face atât de repede încât nu reuşeşti nici măcar să deschizi gura pentru a pune o întrebare. Şi pe final, timpul pentru ITişnicii adevăraţi nu există, adică este o noţiune prea relativă ca să-i acorde importanţă. De la înălţimea lor, aceşti giganţi, aceşti titani, aceşti, chiar aş zice, mamuţi ai metafizicii internaute, care vorbesc o limbă a lor, percepută poate doar de zei, nu pot înţelege urgenţa unui simplu user, adică muritor de rând. Când un ITişnic îţi spune că „problema se rezolvă în 5 minute”, asta înseamnă 15, în cel mai bun caz!, da poate 2 ore, da poate niciodată. Cu aceasta „mica” mea paranteză a luat sfârşit.

Deci, să revenim la oile noastre.  Povestea aceasta a început într-o zi caldă de iunie, când eu, având nişte bani în plus, l-am informat pe TATA că propunerea lui de proiect a fost acceptată de finanţatori (тобиш eu) şi poate demara construcţia acvariului. Greşeala mea a fost să-i cer planificarea bugetului, NU şi a timeframe-ului, ceea ce în mod obişnuit fac finanţatorii (poftim bugetul, poftim dead-line-urile). Astfel, la întrebarea când va fi gata acvariul, am primit următorul răspuns: „posibil într-o lună, da poate două, în funcţie de cât de repede vor sosi materialele comandate pe Net”.

Ah, câtă naivitate poate încapea într-un suflet de femeie… Eu je am uitat je cu cine am de a face: la ITişnici acest „poate” e o noţiune fooooaaaarte extensibilă. După ce am aşteptat cam vreo lună şi jumătate livrarea materialelor comandate pe Net (care cică au costat mai ieftin), TATA scărpinându-şi lent tărtăcuţa-mi dragă, a exclamat: „bliiin (n. r. cuvânt vulgar, analogul engl.”shit”), matincă nu am comandat ce trebuie”… De atâtea ori am auzit această frază, încât m-am învăţat să nu mai reacţionez la ea.

Peste încă o lună şi jumătate au sosit toate uneltele necesare. Deci, asta se întâmpla cam prin octombrie. Dacă aţi şti numai ce înduioşare simţeam, admirându-i funduleţul ridicat în sus, în timp ce se mocoşea deasupra materialelor. Sticlele erau (şi încă mai sunt) şterse în fiecare zi  cu o dârzenie pur şi simplu maniacală. Acvariul a devenit noul nostru membru al familiei, care s-a întronat în centrul camerei, păzit asemeni unui rege. De altfel distanţa minimă la care eram admise să ne apropiem de el era de un metru, şi doar cu condiţia că vom merge în vârful degetelor în jurul lui.

După luuuuuungi chinuri şi lamentări, a sosit momentul adevărului,  ziua cea mare, ziua când trebuia să testăm funcţionalitatea acvariului. Ca să înţelegeţi importanţa acestui moment, voi spune că acvariul nostru are o capacitate de 325 de litri (TATA când se porneşte să facă proiecte apoi numai super-mega-extra proiecte, altfel nici nu se apucă). Cu inima în dinţi aşteptăm 3 zile, rugându-mă nu cumva să crape vreo sutură. Şi Voilà, acvariul nostru este gata!

Aha, sceaz! Оказывается, acvariul nu era nici pe jumătate gata. El mai avea nevoie de: termometru, filtru, încălzitor şi bineînţeles decoraţiuni. De peşti nici nu era vorba. Într-un moment am ajuns să cred că acest acvariu e mai rău decât o amantă. De ce? Pentru că la amantă ar merge poate de două ori pe săptămână, cheltuind nişte bănuţi pentru micile atenţii care ar face-o pe metresă fericită. După care, terifiat de sentimentul de vinovăţie, ar veni acasă cu buchete de flori, sătul şi bine dispus (cine ştie, poate i-aş spune chiar mulţumesc tipei în cauză, dar Doamne fere dacă-l prind :))

Nu, în cazul nostru, acvariul l-a răpit din orice orizonturi temporale şi financiare, înghiţindu-l cu tot cu tărtăcuţa-mi dragă.

În fine, perfecţionismul e molipsitor, v-aş spune eu vouă, şi opunându-mă cu stoicism, în cele din urmă am cedat în faţa celei de-a V-a roată la căruţa noastră. Nu pot să nu îndrăgesc ceea ce îi este atât de drag lui soţiunea meu, aşa că de ziua lui, i-am luat cele mai frumoase decoraţiuni pentru acvariu. Dacă e acvariu, atunci să fie unul SUPER-MEGA-EXTRA!

„Da ştii că-mi place naturmort-ul vostru”, a zis mama în ultima ei vizită. Da, deocamdată ingredienţii principali ai acvariului lipsesc, dar sâmbăta aceasta, adică în ultima zi a anului curent, depăşind toate termenele limită posibile şi imposibile, depăşind toate liniile de buget posibile şi imposibile, ne ducem să luăm peştişorii, atât de doriţi în casa noastră. Şi poate tăcerea lor vor calma apele tulburate din relaţia noastră.

Un singur lucru sper: să nu moară chiar din primele clipe, în caz contrar, pe data de 1 ianuarie vă chem pe toţi la o uha (n. r. zeamă de peşte)🙂

P.S. TATA eu ştiu că nu-mi citeşti blogul, dar dacă totuşi printr-o (ne)fericită întâmplare, ai poposit pe aceste meleaguri, vreau să-ţi spun că te iubesc cu tot cu peştii tăi. Aşa că iartă-mi usturoiul din cuvinte, you je know je că eşti cel mai bun.

One thought on “SUPER-MEGA-EXTRA SAU A V-a ROATĂ LA CĂRUŢA NOASTRĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s