POVESTEA UNEI PĂPUŞI DE PORŢELAN

A fost odată ca niciodată o păpuşă de lut. Nu era foarte frumoasă păpuşa, dar avea un farmec aparte. Lutul din ea încă emana căldura jăraticului în care s-a copt. Într-o zi păpuşa şi-a dorit să fie de ceramică, din alea scumpe, care se vând la piaţa obiectelor de artezanat. Şi pentru că nu era din alea care stau cu mâinile în sân, ea a început să caute, să caute, să caute… până într-un final (ne)fericit a ajuns într-un cuptor special unde lutul, arzând, se transforma în ceramică.

Acolo a întâlnit şi alte păpuşi care-şi doreau acelaşi lucru. Şi uite aşa, umăr la umăr, cot la cot, păpuşile noastre au căpătat un luciu ceramic cum nu se mai văzu până atunci. Toţi le admirau, le recunoşteau pe stradă. Au apărut „prieteni” care se lăudau la stânga şi la dreapta cu „prietenia” lor. Au apărut şi invidioşi – semn bun că ceramica era lucrată calitativ.

Parcă îi mergeau bine lucrurile păpuşii: şi renume, şi simpatie, şi râvnă multă în tot ce face şi alte chestii care fac o păpuşă ceramică fericită. Însă, privindu-se în oglindă, ea nu era mulţumită. Ceva îi lipsea cu desăvârşire. Fie că s-a plictisit de păpuşile ce o înconjurau, ori cuptorul în care ardea devenise prea îngust… Cert este că păpuşa noastră a decis să-şi bată propriile recorduri. Basta cu ceramica, ea va deveni o păpuşă de porţelan, din ăla fin, chinezesc. Las’ că le va şterge nasul tuturor celor care nu credeau că e în stare.

Şi atunci a început să ardă cu şi mai mare ardoare (iertat să-mi fie calamburul). Zi şi noapte ea ardea, fără milă faţă de sine şi faţă de cei care o înconjoară. Treptat ceramica s-a transformat în porţelan, aparent fin, dar foarte dur. Luciul  porţelanului ademenea şi alte păpuşi, cioburile lui, însă striveau şi cei mai trainici nervi. E a ajuns să se ardă de atâtea ori, arzându-i pe alţii, încât nu mai ştia cât de sincere sunt păpuşile de porţelan pe care le-a creat şi cât de nesincere sunt cele din lut pe care le-a spart, de capul altora bineînţeles. Îi era milă uneori de aceste păpuşi sparte, dar asta e: „Dacă vrei să ajungi păpuşă de porţelan, trebuie să fii necruţător, cu tine însuţi, în primul rând”.  Într-o zi s-a pomenit cu prea multe cioburi sparte şi prea multă funigine adunată sub stratul fin de porţelan, dar prea luminoase erau reflectoarele vitrinei ca să scoată totul la iveală.

Cineva i-a zis că o iubeşte: nu porţelanul, nu ceramica şi nici măcar lutul, ci uite, cenuşa aia care mai fumegă uşor când sufli peste ea. Păpuşa a zâmbit, apoi a dat din umeri, gândindu-se la mii şi mii de alte cuptoare în care ar dori să ardă. Poate undeva, în adâncurile adâncurilor cenuşa ei s-a încălzit…

Morala: Nu vreau să-mi fie frică să iubesc, dar şi mai mult mi-i frică să ajung să-mi fie frică să mă las iubită (iertat să-mi fie calamburul)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s