AM UN BUNEL ŞI MĂ MÂNDRESC CU ASTA!

Intro: Ne întorceam de la ţară când pe drum s-a defectat maşina. Era noapte, telefoanele mobile înca nu au fost inventate, iar în portmoneele părinţilor şuiera vântul. Şoferul, adică bunelul meu, a ieşit să oprească vreun automobil care trecea pe alături. Bunica disperată tot îi spunea că nu au bani şi că nimeni la ora aceasta târzie nu o să vrea să ne ajute „pe degeaba”. La care bunelul meu îi răspunde cu o voce calmă, dar plină de demnitate: „Eu am un NUME şi NUMELE meu este mai scump decât orice hârtiuţă pe lumea asta”. În scurt timp s-a oprit un şofer care l-a recunoscut îndată, binevoind să ne ducă până la cea mai apropiată staţiune de reparaţie a automobilelor, unde maşina noastră a fost pe loc repusă în funcţiune bineînţeles pe gratis. Eram mică atunci, nu prea înţelegeam ce se petrece, dar mi s-a întipărit pe viaţă acea frază.

De obicei nu afişez relaţia mea de rudenie cu bunelul.  Sunt mulţi oameni invidioşi, care au prea multe prejudecăţi. Din nedorinţa de a intra în polemici inutile, prefer să rămân incognito, că acuş încep să aud comentarii de genul: „las’ că ştim noi cum îşi fac medicii parale”, „ei, dacă bunelul ţi-a fost ministru, nu te mai plânge şi tu pe sărăcie” şi aşa mai departe. Eu înţeleg de unde vin asemenea preconcepţii şi încerc să nu-i judec pe cei care le au. În fine, nu despre asta e articolul meu.

Astăzi vreau să mă laud. Şi de ce să nu mă laud când am un bunel atât de minunat. Ar fi un păcat să nu recunosc că el îmi este bunel şi nu numai, îmi este cel mai important profesor de viaţă. De la el şi prin exemplul lui am învăţat atât de multe că nu pot să nu-i spun mulţumesc. Şi pentru că îmi este atât de drag, aş vrea să-l cunoaşteţi şi voi. Reproduc în continuare, un interviu realizat de Ziarul de Garda, un interviu care spre deosebire de altele, redă sută la sută realitatea. Fiind şi eu jurnalist nu pot să nu apreciez autorul acestui interviu.

http://www.zdg.md/exclusiv/cu-dumnezeu-poti-face-minuni-chiar-si-atunci-cand-vezi-ca-bolnavul-n-are-nicio-sansa

Interviu cu Gheorghe Ghidirim, academician, şeful Catedrei de chirurgie nr. 1 «Nicolae Anestiade»

— Dle Ghidirim, ştiu că aveţi o istorie deosebită despre primul contact al dvs. cu munca grea de medic. Ne-o spuneţi şi nouă?

— Aveam 17 ani. Tocmai absolvisem colegiul de medicină. Plecasem la lucru în satul Olăneşti. Era toamnă. Moaşa din Purcari trebuia să se căsătorească şi i-au dat un concediu de o săptămână, iar în locul ei m-au trimis pe mine, aşa, pe neprins de veste. Iată acolo, am trecut prin cea mai mare încercare, prima şi cea mai mare încercare din viaţa mea, când am fost nevoit să asist naşterea unei femei însărcinate cu tripleţi. A fost o încărcătură psihologică foarte mare. Ce să vă spun? Teoretic, eram pregătit foarte bine, dar nu aveam experienţă. Eram micuţ şi când intram în sală femeile strigau: «Luaţi copiii aceştia de aici!». Până atunci nu asistasem nicio naştere. Eram derutat şi chiar disperat. Când a ieşit cel de-al treilea copil, mă gândeam că deja n-au să se mai termine, o să tot iasă copiii. Slavă Domnului, acela a fost ultimul şi naşterea s-a terminat cu bine. La început, orice lucru pe care îl faci este foarte responsabil, mai ales o naştere.

— I-aţi mai văzut vreodată pe acei copii?

— Peste 33 de ani, în 1989, soarta a făcut să mă mai întâlnesc cu ei. Candidam pentru funcţia de deputat al poporului din Uniunea Sovietică şi m-am dus la o întâlnire în Ştefan-Vodă. Băieţii de acolo, care mă susţineau, mi-au pregătit o surpriză. După ce am răspuns la toate întrebările, se deschide cortina şi pe scenă apare femeia aceea cu cei trei copii, mari şi frumoşi. Aşa a fost.

— De ce aţi ales anume chirurgia?

— A fost un vis romantic. Citisem câte ceva şi auzisem de chirurgie. Omul care m-a îndreptat spre medicină era un pedagog foarte experimentat, profesorul de limba română Simion Şchiopu, care ulterior mi-a fost şi naş. El m-a convins să merg la medicină, să fiu chirurg şi atât. Am ajuns la aproape 50 de ani de activitate şi nu regret că i-am urmat sfatul. Dacă aş lua-o de la capăt, aş proceda la fel.

— Vorbiţi cu mare admiraţie despre acest om…

— Profesorul Şchiopu a prevăzut totul. El mi-a dat itinerarul: colegiul îl termini cu note de 5, urmează institutul, îl absolveşti tot pe 5, alegi chirurgia şi mergi pe această cale, conferenţiar, profesor, şef de catedră. Iată aşa, cu dânsul, la 14 ani, discutam toate acestea. Eu i-am întrecut aşteptările. Ceea ce n-a putut el să prevadă a fost că voi deveni deputat al poporului din URSS, academician, ministru al Sănătăţii. Fantezia lui s-a oprit la treapta de profesor.

— A reuşit să se bucure de succesele dumneavoastră?

— Da. S-a mândrit până la moarte, sărmanul.

— Cum aţi reuşit să le îmbinaţi pe toate atât de bine?

— Dacă există dorinţă, totul e posibil. Trebuie să ai o convingere extraordinară. Pe urmă vine munca. Marele Testemiţanu spunea că, în orice domeniu, cheia succesului constă în 90% transpiraţie şi 10% vocaţie. Avea dreptate. Muncă se cere foarte multă. Evident că trebuie să ai şi noroc, să încapi pe  mâini bune. Eu, bunăoară, după absolvirea institutului am nimerit în clinica profesorului Anestiade, care m-a crescut ca chirurg şi ca savant.

— Pronunţaţi destul de des «Dumnezeu», «soarta»…

— Ştiţi, dintotdeauna am fost credincios. În copilărie era mai mult teoretic, pe urmă a venit ateismul acela obscen, când ni se spuneau tot felul de lucruri urâte despre religie, dar eu, chiar şi aşa, nu l-am aruncat niciodată pe Dumnezeu din suflet şi m-am convins că această decizie a mea, luată în copilărie, a fost una corectă. Viaţa mea de mai departe mi-a arătat că, într-adevăr, cu ajutorul lui Dumnezeu poţi face minuni, chiar şi atunci când vezi că bolnavul n-are nicio şansă. Niciodată nu m-am dus la operaţie fără să-mi fac cruce şi fără să mă rog lui Dumnezeu, în gând. Important e ce ai în suflet, şi dacă Dumnezeu este acolo şi nu-l alungi, are şi El grijă de tine.

— Cât de des aţi simţit acest lucru?

— Foarte des. Mă uitam că, iată, pierd bolnavul şi mă gândeam: «Doamne, ajută-mă să-l scot din această stare, că e nenorocit, e bolnav…» şi de foarte multe ori venea o schimbare, uneori bruscă, alteori lentă, dar bolnavul se întrema.

— Aţi simţit vreodată că operaţi cu mâna lui Dumnezeu, cum se spune?

— Da. Asta voiam să subliniez. Asta le spun şi bolnavilor. Când vin să-mi mulţumească, le spun că trebuie, în primul rând, să-i mulţumească lui Dumnezeu, pentru că noi, medicii, iar chirurgii în special, suntem nişte slugi ale Lui, care ne îndreaptă şi mâna, şi gândul spre bine.

— Ce sentimente vă încearcă atunci când sunteţi sigur că pacientul urmează să moară?

— Emoţii extreme şi o durere sufletească. Suntem cu toţii oameni vii şi avem dreptul la viaţă, şi când vezi că pe om îl părăseşte viaţa, e un mare regret şi o mare jale. Sentimentul acesta se numeşte compasiune. Vreau să vă spun că pe lângă dorinţă, muncă, în medicină, dar mai ales în chirurgie, trebuie să ai acest sentiment de compasiune, să trăieşti totul alături de bolnav – şi asta-i una dintre cheile succesului.

— Citisem undeva că medicul trebuie să fie rece, să nu se lase afectat…

— Există expresia: «Chirurgul trebuie să aibă inimă fierbinte, minte rece şi mâini curate». Cel puţin, asta am văzut la dascălii mei, la colegii mei şi asta mă străduiesc să fac şi eu.

— Aţi fost campion la trântă. Nu e uşor să lupţi, dar în comparaţie cu lupta de pe covor cum e să lupţi pentru viaţa unui om?

— E clar că, în primul rând, lucrurile diferă prin responsabilitatea pe care o implică. Şi pe covor e nevoie de responsabilitate, dar dacă s-a întâmplat să pierzi, ai pierdut şi atât. E păcat c-ai fost învins, dar nu-i o tragedie. Dacă n-ai izbutit însă să menţii viaţa unui pacient – asta e o tragedie.

— Poate fi numită operaţia o luptă?

— Fiecare operaţie, chiar şi cea mai simplă, e o luptă. Elevilor mei le spun că în chirurgie nu există lucruri secundare, nesemnificative. Totul este important. Bunăoară, în cursul unei operaţii complicate, chirurgul este concentrat, face toate procedeele cum se cuvine şi pe urmă se relaxează, timp în care poate să comită o gafă. Am avut un caz când, după o operaţie complicată la plămâni, i-am scos unei tinere femei o tumoare mare. A mers operaţia de minune, dar eu, fiind chemat la rectorat, am lăsat pe seama celor care mă ajutau să dreneze şi au străpuns un vas. Când am venit a doua zi, bolnava era albă ca cearşaful, pulsul aproape că nu i se simţea şi am fost nevoit să-i desfac din nou cutia toracică. I-am cusut artera şi totul s-a terminat bine, dar să treci prin astfel de momente este foarte stresant.

— Ce se întâmplă în sufletul unui chirurg când trece prin astfel de momente?

— Marele chirurg Opel, neamţ de origine, care a activat în Sankt Petersburg, în memoriile sale scria că nimeni nu poate pătrunde în sufletul chirurgului, să vadă ce se petrece acolo, când stai şi te gândeşti, înainte de a intra în salon, dacă mai trăieşte bolnavul cela sau nu. Aşa este într-adevăr. După o operaţie complicată, te temi să intri în salon, ca nu cumva bolnavul să fi murit.

— Cum vă simţiţi atunci când aţi încheiat cu succes o operaţie?

— Ai un sentiment de satisfacţie enorm. Cum se zice, râde totul în tine de bucurie, precum, tot aşa, plânge totul în tine atunci când ieşi cu o nereuşită. Ba mai mult, 100 de operaţii reuşite nu-ţi fac atâta bucurie câtă nefericire îţi aduce o singură operaţie nereuşită. Un chirurg, în viaţa sa, are multe de văzut şi are de trecut prin multe.

— Aţi avut şi operaţii nereuşite?

— Cum să vă spun… De cele mai multe ori, la chirurgii experimentaţi, nereuşita nu depinde de ei. Nereuşita e dictată de însăşi esenţa bolii. Te-ai dus să operezi un bolnav, îi deschizi abdomenul, iar acolo totul e cuprins de cancer. Ce-ţi rămâne să faci? Să închizi abdomenul. Îţi dai seama cu ce sentiment ieşi din sala de operaţii? Ştii că bolnavului i-au rămas zile numărate…

— Cum faceţi atunci când sunteţi pus în situaţia să transmiteţi unui pacient acest mesaj?

— N-am făcut nicicând acest lucru. Americanii le spun bolnavilor crudul adevăr. Eu n-am pronunţat  niciodată faţă de bolnav diagnosticul de cancer sau caz inoperabil. Niciodată. Consider că nu-i creştineşte să-i amărăşti omului viaţa în acel scurt timp cât i-a mai rămas. Cred că trebuie să-l laşi să trăiască în linişte.

— Ce îi spuneţi totuşi?

— Iată aici… recurgem la diferite neadevăruri. Sunt chirurgi care procedează ca şi americanii, dar eu nu pot s-o fac.

— Cum aţi defini viaţa?

— Viaţa este cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu şi de aceea trebuie blestemaţi toţi acei care au tendinţa de a lipsi omul de această fericire. Ea trebuie trăită din plin, dar cu gândul permanent la Dumnezeu.

— Dar moartea?

— Cred că Dumnezeu, atunci când a creat fiinţa omenească, a prevăzut şi momentul acesta, de trecere în nefiinţă. Cred că şi moartea este de la Dumnezeu.

— De ce vă temeţi în această viaţă?

— De mânia lui Dumnezeu, pentru păcatele pe care le facem noi toţi. Nu în zadar spuneau încă romanii că a greşi e omeneşte. Dar în Biblie scrie că trebuie să-ţi ceri şi iertare.

— Ce regrete aveţi?

— Mă gândesc că niciun om nu-i lipsit de regrete. Nu le poţi face pe toate ideal. Regreţi că ai spus o vorbă nelalocul ei, că ai jignit pe cineva, uneori, inconştient, dar îţi dai seama de asta mai târziu, că ai întârziat undeva, că n-ai îndeplinit o promisiune. Toate acestea sunt regrete şi eu nu-s lipsit de ele. Am regrete, dar mă străduiesc să compensez prin activitate, prin muncă energică, printr-un cântec, printr-o poezie.

— Cum se vede, prin ochii unui chirurg, lumea în care trăim?

— Zăpăcită. E zăpăcită lumea. Există multă agresiune. Te uiţi cum se comportă oamenii, cum, uneori, se invidiază doi colegi. Toate acestea nu sunt bune, sunt de la michiduţă. Trebuie să fim mai toleranţi, mai îngăduitori unul faţă de altul. Ca să-i fie viaţa mai plină, cred că în afară de serviciu omul trebuie să mai aibă îndeletniciri, să se ocupe de gospodărie, să practice sportul, să citească o poezie, să meargă la un spectacol. Pentru a-ţi întregi starea sufletească, trebuie să ai parte de toate.

— Dar situaţia din ţară?

— E grea situaţia. Şi iarăşi, la bază stau ambiţiile omeneşti. Se poate trece peste toate dacă te gândeşti nu la tine şi nici la partidul tău, ci la popor, la toţi oamenii din ţară. Avem noi acum nevoie de alegeri anticipate? Poporul acesta s-a săturat de alegeri. Mă mir că mai ies oamenii la votare. S-ar putea găsi un compromis. Eu sper să se găsească şi să se calmeze spiritele, astfel încât să putem răsufla uşuraţi şi să ne gândim la problemele vitale. Stresul acesta permanent se răsfrânge şi asupra sănătăţii omului. Credeţi că această creştere a morbidităţii prin cancer survine fără stres? M-am convins că la fiecare bolnav oncologic, dacă stai şi-l descoşi mai mult, vei găsi neapărat o grijă, un stres profund, de lungă durată.

— Care-s principalele boli ale sistemului nostru medical?

— Pe prim-plan se situează afecţiunile sistemului cardiovascular. Cam 50 % dintre decesele oamenilor sunt determinate de afecţiunile cardio- şi cerebro-vasculare.

— Era, de fapt, o întrebare metaforică…

— În primul rând, este o problemă foarte simplă. Investiţiile în medicină sunt foarte mici. De bine — de rău, avem profesionişti buni, medici de calitate, nu mă tem să spun, chiar de talie europeană, dar înzestrarea este slabă. Când eram ministru şi am iniţiat primul parteneriat în medicină, şi, în genere, din ţară, cu statul Minnesota din SUA, am purces la un schimb de experienţă – medicii noştri mergeau la ei şi ai lor veneau la noi. Când a fost întrebat despre experienţa sa din R. Moldova, conducătorul grupului american a spus: «Minunat. Sunt nişte medici minunaţi. Dacă ar veni ei la noi, s-ar descurca la sigur în condiţiile noastre, dar noi, în condiţiile astea, n-am face faţă». A spus aşa cum este. Vedeţi, în spitalul nostru sunt 1-2 aparate de ultrasonografie. Acolo, fiecare secţie are un aparat, două, trei, câte trebuie. Asta ne-ar trebui şi nouă.

— Medicina este considerată una dintre cele mai corupte meserii. Dvs. cum credeţi?

— E o chestiune umflată artificial, ca să se ascundă adevăraţii rechini, care fură într-adevăr milioane. Te uiţi că peste noapte a devenit miliardar, dar de unde? Părerea mea este că medicul nu are dreptul să vâre mâna în buzunarul pacientului. Nu are dreptul să-l ia de gât şi să-i ceară. Dacă bolnavul a rămas satisfăcut, are dorinţă, are şi posibilitate, treaba lui. Noi trebuie să luptăm cu cei care pun condiţii. Bolnavul trebuie să se ducă la operaţie, iar lui i se spune: dai atâta şi totul va fi bine. Iată aceştia trebuie judecaţi.

— Cum? Pacientul se teme, medicii nu se trădează…

— Un rol important trebuie să-l aibă Colegiul medicilor, cum se întâmplă în multe alte ţări (numai la noi aşa şi nu se trece legea prin Parlament, se respinge). Nu pot înţelege psihologia celor care resping această lege. Cu astfel de cazuri de corupţie societatea medicală însăşi ar trebui să lupte şi să decidă unde se limitează la o mustrare şi unde le defereşte oamenilor legii. În Franţa, niciun caz din medicină nu ajunge în judecată până nu a fost analizat de Colegiul medicilor. Astfel, statul şi-ar lua de pe umeri o parte din obligaţiuni.

— Cum arătăm noi, oamenii, atunci când ne aflăm pe masa de operaţie?

— Hm… bună întrebare. În viaţa mea am operat miniştri, procurori, poliţişti, bandiţi, oameni de rând, de care vreţi. Niciunul nu a fost indiferent faţă de operaţie şi toţi s-au temut. Absolut. Singura categorie de pacienţi care nu-şi face griji (un timp am operat la izolatorul nr. 13) sunt puşcăriaşii. Vin liber, se culcă pe masa de operaţie, credeam că-i o prefăcătorie, dar mă uitam la puls şi nimic. De ce? La operaţie, se află în condiţii mult mai bune decât cele în care s-au aflat anterior. Ei merg cu pieptul deschis la operaţie. Nu au nicio reacţie.

— Cum vă simţiţi atunci când discipolii vorbesc despre dumneavoastră cu admiraţie?

— Intuiesc că vorbesc. Nu permit să mi se cânte ditirambi, dar îi simt. Şi, apropo de elevi, vreau să vă spun că am o şcoală chirurgicală foarte puternică, care, la drept vorbind, este o prelungire a şcolii lui Anestiade, pe care am dezvoltat-o eu. Am şi elevi crescuţi nemijlocit de mine: 10 doctori habilitaţi, 15 doctori în medicină. Asta-i o cohortă întreagă şi toţi sunt la cel mai înalt nivel. Sunt foarte mândru de ei.

— Mulţi dintre medicii noştri pleacă în străinătate şi se afirmă. E un succes sau un necaz acest lucru?

— Un mare succes, în primul rând, al şcolii medicale superioare din Moldova, dar e clar că, din alt punct de vedere, e trist că ei nu-şi găsesc ocupaţie aici. Nu-i pot învinui. Dacă ar exista condiţii egale aici şi în Europa, ar fi altceva, dar ei se duc acolo unde pot prospera, unde îşi pot asigura familiile, un trai decent.

— Aţi fost tentat sau vi s-a propus să plecaţi din ţară?

— În mod special nu, dar au existat multe ocazii. Nu mi-a trecut însă nici prin gând să-mi părăsesc locurile natale. Îmi iubesc foarte tare pământul. Aici îmi sunt strămoşii, părinţii, copiii, rudele. Pentru nimic în lume n-aş pleca. Chiar şi atunci când mă duc în România mă trage acasă.

— Copiii cum vi i-aţi educat?

— Fiica mea este medic şi profesor la Universitatea de Medicină. Are două fiice şi deja două nepoţele. Fiul şi-a făcut studiile în SUA şi lucrează într-o firmă americană cu sediul la Moscova. Are şi el doi copii.

— Au fost situaţii când chirurgia a intrat în conflict cu familia?

— Nu. Dumnezeu mi-a făcut parte de o soţie nu numai frumoasă, dar şi înţeleaptă, cu atât mai mult cu cât e medic şi ea şi m-a înţeles întotdeauna atunci când nu veneam acasă nopţile şi stăteam la patul bolnavului. Ne-am înţeles şi ne înţelegem de minune.

— Aveţi 70 de ani, dar sunteţi foarte energic, inclusiv în sala de operaţii. Care e secretul?

— Sportul. El mă ţine în formă. Zilele de sport sunt sacre, duminica de la 8, marţea şi joia de la 4. După ce-am devenit maestru al sportului la trântă, din 1964 mă ocup cu badmintonul.

— Cântaţi foarte frumos romanţe. Cu care dintre ele vă începeţi recitalurile, de obicei?

— Am rămas fără mamă foarte devreme şi am trăit cu tata, de aceea sentimentul acesta de legământ cu părintele este foarte puternic. Cel mai tare-mi place «Car frumos cu patru boi», pentru că acolo se vorbeşte despre tata. Aşa că orice serată o încep cu acest cântec.

— Când reuşiţi să mai citiţi şi poezii?

— Şi înainte de operaţii, şi între operaţii, şi după operaţii…

— În tinereţe vă plăcea să recitaţi «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie». Care ar fi  răspunsul dvs.?

— Îmi place şi acum această poezie şi când am ocazia o recitesc. Prin ea străbate geniul lui Eminescu,  câtă dragoste de ţară trebuie să ai, nemaivorbind de talent, ca la 16 ani să scrii o asemenea poezie? Îmi place Eminescu la nebunie. Stau cu un volum din creaţia sa pe birou. Îi doresc României ceea ce-i dorea şi Eminescu, prosperitate.

— Cum vă identificaţi?

— Român. Ce discuţii mai pot fi? Cum a zis Eminescu, «suntem români şi punctum». Nu-i înţeleg pe cei care se tem şi fug de acest adevăr. Este o chestiune pur politică. Se speculează încă de la 1812. Nici după 20 de ani de independenţă nu putem depăşi acest lucru pentru că psihologia omului este foarte otrăvită, iar detoxifierea se face necărturar şi neinsistent.

— Cum vedeţi Moldova peste alţi 20 de ani?

— Cred în tineretul care vine să ne înlocuiască. El are altă mentalitate şi va îndrepta lucrurile în albia firească. Sunt optimist.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana Eţco

4 thoughts on “AM UN BUNEL ŞI MĂ MÂNDRESC CU ASTA!

  1. Este adevarat , trebuie de luptat cu medicii corupti care cer bani..am avut o intimplare in timpul studentiei 15 ani in urma cind prietena mea a ajuns la salvare avind un limfoadenom si i-au cerut 200 de dolari pentru operatie altfel ii lasau o cicatrice pe git..in plus i-au zis ca are numai 24 de ore de viatza, deoarece infectia se va extinde in tot corpul..atunci eu i-am reprosat in fata zicindu-i ca este corupt si ca voi scrie un articol despre acest caz..la care tinarul specialist nici nu a reactionat…am apelat la alte persoane care au facut datoria lor fara reprosuri, dar nici nu am platit nimic..sunt de acord cind omul are dorinta de-a multumi cuiva o face el singur..

  2. In privinta D-lui academician este o persoana extraordinara, cu o inima mare si un suflet bun, un adevarat patriot al neamului! Care activeaza nu numai in domeniul medicinii, dar si in domeniul politic al tarii…Cred ca te poti mindri cu adevarat cu un asemenea bunic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s