PE SCURT, ÎNTRE DOUĂ ALĂPTĂRI

Nimeni nu a spus că va fi uşor, dar nici nu m-am aşteptat că va fi aşa de greu. Poate pentru că sunt mai bătrână sau prea conştientă sau nici nu ştiu… Aseară fiica mea ne-a băgat pe toţi în sperieţi, am chemat chiar şi ambulanţa (apropo, despre asta un capitol aparte) şi totul din cauza unor banale colici. Da, am simţit încă din burtă că fetiţa mea va fi plăpândă şi că o să am multe nopţi nedormite, am simţit că va fi mult mai plângăcioasă ca Delia şi că o să avem crampe, dar se vede că am uitat cum e asta, or cu Delia nu prea ţin minte să fi avut probleme de acest gen. Apropo, mi-i cunoscut foarte bine termenul de „depresie postnatală”. Am simţit-o pe propria piele cu Delia. La mine ea s-a manifestat sub formă de psihoză şi nu apatie. Aveam permanent frica că se va întâmpla ceva, că fata mea este foarte bolnavă, iar mie îmi scapă asta din vedere şi nu iau toate măsurile necesare. Am fost la un pas de nebunie din cauza acestei frici. Am pierdut şi laptele în consecinţă. Recuperarea a fost îndelungată şi dificilă.

De data aceasta meteahna a trecut asupra mamei mele. Ea ca şi cum ar fi un spărgător de fulgere pentru mine. Eu sunt mai calma, în schimb mama încetul cu încetul … ce-i drept mai bine aşa, fiindcă paza bună trece orice primejdie rea şi uneori e mai bine să fii mai panicat decât prea lăsător. Apropo de mama mea. Acum nu e de mirare că nepoţelele o iubesc atât de mult. Fetele mele au două mame şi în acelaşi timp eu cu fetele mele avem toate o mamă. Scumpa mea mămică nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să te mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine. De asemenea nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să-mi cer iertare pentru toate relele pe care ţi le-am făcut. Nu ştiu cum alţii, dar eu de când am devenit mamă am început mai bine să-mi înţeleg părinţii şi mi-au trecut toate obidele din copilărie. Ba mai mult, am aşa nişte remuşcări pentru toate supărările absolut inutile şi mai ales pentru reproşurile pe care cu atâta ruşine recunosc, că le-am adresat mamei atât de des… Acum îmi dau seama că a trecut sărmănica prin aceleaşi nopţi nedormite, aceleaşi frici şi griji, aceleaşi lacrimi de durere în timpul alăptatului şi câte şi mai câte. De ce noi, oamenii, suntem aşa făcuţi încât ne permitem să ne comportăm cu persoanele dragi cel mai dur. Aş vrea să şterg toate certurile în care am făcut-o pe mama să plângă. Sunaţi-vă mama chiar acum şi spuneţi-i cât de mult o iubiţi. Nu peste 5 minute, nu peste 5 secunde, dar chiar acum, pentru că un „te iubesc” e cea mai mare răsplată măcar şi pentru chinurile facerii, darmite pentru toate celelalte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s