VACANŢELE MELE, VACANŢE…

Deja a doua zi postările dragii mele madam Roussel mă inspiră la acest articol pe care dintr-un simţ de gelozie tot îl amân de pe o zi pe alta. Şi tot madam Roussel nu conteneşte să susţină că poţi să te odihneşti şi fără a cheltui sume exorbitante. Uite că istorioarele mele vin să confirme spusele ei. Şi pentru că anul acesta voi avea parte de o vară „incendiară” printre scutece şi suzete, am zis că voi scoate din cerdacul amintirilor cele mai fierbinţi vacanţe din viaţa mea.

Costineşti 1998

Pentru prima dată părinţii îmi permit să plec cu gaşca la mare. Ce-i drept, prietenul meu de atunci le-a cerut cuviincios permisiunea şi după vreo 15 minute de cugetare cu buzele strânse şi sprâncenele un pic încruntate, bunelul meu şi-a dat acordul. URAAAAAA!!! Ne aştepta o săptămână de libertate, în care pentru prima dată m-am simţit matură, gospodărind în mica odaie pe care o închiriasem împreună cu prietenul meu. Eram o pereche neobişnuită, veşnic puşi pe şotii şi trăsnăi (şi slava Domnului că soţul nu-mi citeşte blogul, deşi nu am secrete de la el). I-am pierdut slipii în mare şi abia peste o oră am observat că nu iese din apă. El în schimb s-a răzbunat ingenios – în timp ce am adormit pe plajă, mi-a acoperit corpul ca să nu fac insolaţie, cu excepţia părţii celei mai moi, pe care a dezgolit-o frumuşel şi a lăsat-o să se prăjească la soare. Ca urmare, trei zile nu m-am putut aşeza.  Într-o după amiază frumoasă, am înotat până la epavă (cine a fost prin părţile celea ştie că se află cam la un kilometru de la mal) cu aparatul de fotografiat ambalat într-un prezervativ şi intenţia fermă de a sări de pe bord în apă. Niciodată nu o să uit atmosfera de acolo, aveam senzaţia că am ajuns pe Titanic. Furaţi de gânduri şi senzaţii, am cam uitat de noţiunea timpului şi ne-am pomenit că se face seară, iar valurile devin din ce în ce mai mari. Am crezut că nu mai înotăm până la mal, în schimb ajunşi la ţărm, gâfâind, cu limba scoasă până la cot şi crampe musculare, ne-a apucat un râs isteric pe care nu l-am putut potoli decât spre răsăritul soarelui. E o senzaţie de neuitat când nu-ţi ajunge aer şi nu ştii de ce – pentru că nu te poţi opri din râs, sau pentru că întreg corpul îţi este răsucit, sau pentru că săruturile dulci nu contenesc.

 

Limanskaia 2004

Eram deja căsătorită, dar plecam singură la mare cu viitoarele mele cumetre. Ele încă nu ştiau ce zace în mine, eu însă ştiam prea bine ce zace în ele şi sincer vorbind, aveam o frică, ele, apropo, la fel. Ne pornim 10 inşi nebuni (dintre care numai 3 băieţi) la mare. Ajungem într-un sătuc (citeşte bortă) obosiţi, prăfuiţi, nervoşi şi însetaţi. Toţi vrem condiţii luxoase, dar nimeni nu prea are bani. O sticlă de bere rezolvă face ca pretenţiile noastre să scadă, în scurt timp sătucul ucrainean căpătând culorile staţiunilor balneare turceşti. Într-un final ne cazăm. Preţul de numai 2 dolari pe noapte ne încălzeşte buzunarele, iar faptul că stăpâna pleacă ne-a făcut să ne simţim stăpâni deplini ai limanului, întrucât aşa numita vilă se află chiar pe malul limanului. În realitate vila reprezenta o cocioabă din două cămăruţe în care tapetele erau prinse cu pioneze. În prima noapte când am deschis ochii am văzut un păianjen mare şi negru la doar 40 de cm de faţa mea. Mi-am zis că visez şi am închis strâns ochii. Da, am nimerit în împărăţia păianjenilor. Aceştia erau peste tot, în toate colţurile, în copaci, chiar şi în tufele de pepeni uscaţi din grădină. La a treia zi nu le mai observam prezenţa, în schimb datorită lor nu era nici urmă de ţânţari. Noaptea wc-ul nostru – patru scânduri gata gata să se risipească la o adiere mai mare a vântului – era vizitat cu regularitate de către aricii din preajmă. Asta ei ziua par inofensivi şi drăguţi, noaptea însă ai o cu totul altă impresie şi dacă te-ai pornit cumva la pipi, de frică, ajungi să faci tot setul.  Am crezut că e cutremur, când în bucătărie a început să funcţioneze frigiderul, acesta probabil apucând încă timpurile lui Stalin. Apa potabilă era adusă în cisterne o dată la trei zile şi trebuia să ne facem rezerve. Ce-i drept apă nu prea am băut, sau mai bine spus, nu am băut deloc în acea perioadă. Trăiască berea în care ne-am născut! Băieţii noştri nu au văzut marea, pentru că în fiecare zi plecau la pescuit la liman, de unde se întoceau cu plasele pline de peşte, care mergeau foarte bine la bericica rece cumpărată cu grijă de persoana de serviciu (adică de mine). Aşa cum toate drumurile duc la Roma, spre seară toate discuţiile noastre ajungeau la o singură temă, inepuizabilă – sexul. Vecinii noştri se adunau să ne asculte aşa cum se adună seara babele să privească telenovelele. Unora le sugeram chiar să-şi facă notiţe, nu de alta dar să nu se piardă cunoştinţele valoroase în drum spre casă. Tot în acest context mi-aduc aminte şi de sex-shopurile vizitate în timpul excursiei la Odesa. Un singur băiat s-a încumetat să intre cu noi, dar a zis că exponatele de la vitrină îl cam complexează. Не боись, i-am zis noi, mărimea nu contează. Jocul Mafia încă nu apăruse la ecrane, când noi devenisem mafiozi virtuoşi. Ajunsesem la aşa o performanţă, încât jucam orbeşte, fără să ne uităm în cărţi. Ce sa vă zic, a fost o vacanţă de-a dreptul incendiară, o vacanţă în care mi-am pierdut trei perechi de şlapi nou nouţi (nu mă întrebaţi cum că mi-e jenă), am slăbit toţi cu minimum 3 kg, întrucât mâncam numai peşte şi rămăşiţele de castraveţi pe care îi găseam în grădină, şi mi-am făcut prieteni pe o viaţă. Prietenia care s-a legat atunci între noi a crescut în relaţii de rudenie că azi nu mai ştim cine şi a cui cumătră este. Nu avem poze, dar amintirile pe care le-am păstrat în sufletele noastre sunt mai colorate decât orice imagine.

Koblevo 2005

O vacanţă pe care eu de-a dreptul o consider luna noastră de miere. După o vară în care am fost dublu nănaşi, în afară de această fiind invitaţi la 5 nunţi, am rămas cu nici mai mult, nici mai puţin 100 de dolari pentru odihnă. De la serviciul soţului, am obţinut o foaie într-o pensiune cu minunata denumire „Лазурный берег”. Cu un singur rucsac în spate şi 40 de dolari de cheltuială (strict pentru bere) pornim la mare. În autobus ne-am pomenit lângă un tip care tot drumul îmi povestea cum la serviciul lui îi cad taracanii (gândacii de bucătărie) din pod şi că întreaga secţie nu ştie cum să scape de ei. Ca să înţelegeţi ce coşmar a fost drumul pentru mine, trebuie să menţionez că sunt insectofob, iar numai un singur gândăcel îmi poate provoca un atac de cord literalmente. Educaţia nu mi-a permis să-i închid gura moşnegelului грубым и наглом образом, în schimb mă rugam tot drumul să nu ne fie vecin la pensiune. Colac peste pupăză, moşulică ne anunţă foarte fericit că stă şi el la „Лазурный берег”. În momentul cela cred că mai nu am leşinat. Norocul nostru, însă că moşul a fost cazat în partea VIP a pensiunii, în timp ce noi ne-am ales cu o cameră obişnuită. La prima vedere, am zis că mergem să bem o bere şi abia după aia ne împărtăşim impresiile. Ne-au trebuit trei beri ca să intrăm calmi şi mulţumiţi de condiţiile noastre de cazare. Şocul însă e revenit când am aflat că duş cu apă caldă se poate face numai în baza de alături, numai în zilele impare, numai de la 15.00 la 17.00 şi numai contra plată. Cea mai şocantă a fost însă cina la ospătărie (noi, ne-am luat foaie all inclusive, adică cu masă de trei ori pe zi). Ceea ce era scris în meniu ca „окорочок” reprezenta o gheară de la laba găinii pe care eu mărinimos i-am cedat-o soţului. Şi cu toate acestea, am avut o vacanţă de vis. Am chemat-o pe sora soţului să stea cu noi, întrucât nu era nici un control din partea administraţiei. În trei ne-am odihnit pe cinste – cu plimbări pe malul mării, cu kebab şi salată de varză, cu bere „Bile” şi peşte uscat, cu ping pong şi bilot. A fost vesel şi liniştit. Cumnata mea întotdeauna ştia când să iasă la plimbare şi când să vină astfel încât să nu ne prindă în flagrant… Şi soţul meu ne lăsa să bârfim în voie, fără nici o intervenţie în şuşotelele noastre feteşti. Drumul înapoi a fost cel mai interesant. Şoferul microbuslui – un fost ofiţer de poliţie – a pus ochiu pe frumoasa mea cumnată şi ne-a luat pe toţi trei pe locurile de lângă el. Tot traseul ne-a povestit bancuri, am cântat împreună cântece de companie, ne-a servit cu îngheţată, iar în Chişinău ne-a dus până la scara blocului.

 

Primorsk 2008

Delia avea un anişor şi patru luni când am dus-o pentru prima dată la mare. Am decis să nu plecăm departe, aşa că ne-am oprit într-un sătuc din Primorsk, numai noi trei. Ne-am cazat la o vilă cu toate condiţiile. Delia era încântată de toate florile din grădină, iar stăpâna era încântată de ea. Seara ne aducea lapte de capră şi pampuşte făcute de casă. O gustoşenie nemaipomenită. Până la plajă era o distanţă destul de mare, în schimb nu am avut nevoie de nici un sport. Primele zile, am stat mai departe de apă, Delia bălăcindu-se în nisip, fiind în al nouălea cer de bucurie. La a treia zi zgomotul valurilor i-au atras atenţia şi când a văzut marea nu am mai putut-o rupe de apă. Fata mea – un peştişor adevărat. Dar să vedeţi ce aer… mmm… Datorită curenţilor de stepă şi a curenţilor maritimi aerul din zona ceea pur şi simplu te adormea. Anume acolo Deliei i s-a reglat şi somnul, şi pofta de mâncare. La ora opt seara era dusă în împărăţia lui moş Ene, în timp ce noi doi stăteam la terasă şi nu ne mai săturam de vorbă, asemenea unor adolescenţi. Nici o Turcie şi nici o Bulgarie nu a fost atât de romantică ca vacanţa ceea de la Primorsk, când nu aveam parte de condiţii de lux, în schimb natura şi atmosfera de acolo ne-au făcut să ne simţim ca în sânul lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s