UN NOU JOB – O NOUĂ PROVOCARE

Atunci când urma să merg la facultate, părinţii mei încercau să mă convingă că meseria pe care am ales-o nu prea este bănoasă şi că ar trebui să mă gândesc la ceva „mai cu perspectivă”. Eu şi acum îmi amintesc cum mergeam cu bunelul meu în maşină şi el de la volan îmi declama: „Uite, cât de frumos sună – J U R I D I C AAAA”, iar eu de pe bancheta din spate îi şopteam „J U U R…N A L I S T I C AAAA”.

Într-un final părinţii mei nu numai că au cedat, dar şi m-au susţinut, pentru că sunt de părere că cel mai important în viaţă este să-ţi urmezi vocaţia. Atât buneii mei, cât şi mama cu tata sunt (au fost) medici devotaţi cu trup şi suflet serviciului pe care îl au. Bunelul meu toată viaţa a împărţit-o între spital şi familie, şi de multe ori în favoarea primului. Bunica a fost doctorul prin mâinile căreia au trecut toţi copiii din familia noastră şi nu numai. Cât priveşte mama, pacienţii vin la ea nu numai pentru a-şi trata bolile, dar şi sufletul. În familia mea nu prea s-a gătit, mesele întotdeauna se luau pe apucate, iar rarele dimineţi când ne adunam toţi la un ceai erau neapărat însoţite de istorioare despre tot felul de hemoragii, asistolii şi alte maladii. Eu le ascultam cu gura căscată şi eram gata să beau şi a treia ceaşcă de ceai numai discuţiile să continue.

Lecţia învăţată de mică, apoi uitată şi într-un final, reamintită este că LUCRUL TREBUIE ÎN PRIMUL RÂND SĂ ADUCĂ PLĂCERE!… iar când plăcerea te şi mai hrăneşte…

Nu pot să zic că primul meu job oficial nu mi-a adus niciodată plăcere. Ba dimpotrivă, am foarte multe amintiri plăcute legate de el. Aici am căpătat multă experienţă atât profesională, cât şi în ceea ce priveşte comunicarea cu oamenii, mi-am făcut prieteni şi cel mai important, am avut posibilitatea să pun la ciorap. Dar uite că a venit timpul să renunţ la acest job.

Mulţi mă întreabă cum de am putut pleca de la un serviciu care era de două ori mai bine plătit, cu timp liber de două ori mai mult şi condiţii de lucru de două ori mai bune. Alţii nici nu mă întreabă, da pur şi simplu arată cu degetul la tâmplă. Ei, ce pot să zic… Iată dialogul pe care l-am avut cu mine însămi:

Mai am ce învăţa de la acest job? Nu.

Am perspectivă de creştere la acest job (fie poziţie, fie salariu)? Nu.

Care sunt motivele să rămân la acest job? Stabilitatea, remunerarea, relaţiile…? Sunt ele suficiente? Nu.

Eu primesc plăcere de la acest job? Nu.  

La toate astea s-a adăugat şi chinuitorul gând din fiecare dimineaţă: „O, nu, iarăşi trebuie să merg la serviciu”. În asemenea circumstanţe decizia parcă s-a conturat de la sine.

„Bine, înţelegem motivele tale, îmi veţi spune voi, dar de ce nu te-ai dus la un job asemănător?” Eram în maşină, în drum spre filmare când m-au telefonat de la o organizaţie unde trecusem interviul de angajare. Când şoferul şi cameramanul au aflat ce salariu am refuzat de dragul meseriei de reporter, primul a spus că merit un monument, iar celălalt cred că până în ziua de astăzi mă consideră hop pe-o parte. Ei cum aş putea să le explic că „să schimbi un cimitir pe alt cimitir, tot moarte este.”

Eu cred că uneori ca să câştigi, trebuie mai întâi să piezi. Cu alte cuvinte, ca să ai trebuie să dai. Da, am obţinut un job cu un salariu mai mic, timp liber mai puţin, regim mai stresant, în schimb experienţa pe care am căpătat-o nu se compară cu nimic. Şi aici nu mă refer la experienţa profesională, dar în primul rând la şcoala vieţii pe care mi l-a oferit acest job.

Având un salariu mai mic, am început să simt cu adevărat plăcerea cheltuielilor. Am început să preţuiesc timpul liber şi să-mi folosesc energia pentru lucruri care mă fac fericită şi nu pentru cele care trebuie că „aşa trebuie”. Datorită regimului încărcat am înţeles cât de valoroasă este liniştea. Cel mai important, însă, este că m-am debarasat (cel puţin parţial) de teribila frică de schimbare şi asta mă face să mă simt liberă. Mi-am demonstrat că se poate de început totul de la zero şi să obţii succes.

Puteam să rămân la fostul meu job, să-mi nenorocesc colegii cu veşnice pretenţii, să-mi urăsc şeful (deşi nu l-am urât niciodată) şi să devin o nesuferită pe faţa căreia se aşterne masca nemulţumirii. Într-un cuvânt să ajung una din acele persoane despre care se spune „хронический недо…бит”. Eu am ales altă variantă.

Iată de ce când colega mea, şi autoarea unuia dintre cele mai interesante bloguri (cel puţin pentru mine) m-a anunţat că părăseşte echipa noastră, eu nu am privit-o sceptic, sau ironic, sau nedumerită, ci am înţeles-o şi chiar încurajat-o.

2 gânduri despre “UN NOU JOB – O NOUĂ PROVOCARE

  1. Anastasia, parca ai scris cu mana mea😛
    Desi tu ai venit in tv, eu am plecat din tv, cu lectia invatata, mai inteleapta si mai senina. Nici mie nu-mi vine sa cred cate le reusesc acum, cata placere am de la micile bucurii ale vietii, cat e de minunat sa nu fii vesnic obosita, morocanoasa si nesuferita.
    Acum nu cred pe nimeni care imi spune ca nu are timp de nimic si ca nu ii ajung bani (aici vorbesc de cei cu salarii decente). Daca nu ai timp si bani- fa schimbari in viata. Iar daca le-ai facut si tot nu ai timp si bani, inseamna ca ceva nu e in regula cu tine🙂
    Acum am bani mai putini, programul nu este atat de flexibil cum era la tv, dar cata placere e sa te scoli dimineata devreme si sa alergi pana la Ambasada SUA si inapoi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s