Moartea tot e o formă a Învierii

.- So, you are saying that you have one Easter for living people and another one for DEAD people? m-a întrebat câțiva ani în urmă, cu ochii cât roata un turist străin venit pe meleagurile noastre.

-Exactly, i-am răspuns zâmbind.

– And how do you celebrate it? face el ochii și mai mari.

– Simple: we are going to cemetery and eat eggs and ”pascka” and drink a glass of wine with those who passed away.

– What are you Moldovans: crazy freaks!? How can you eat and drink with dead people, unless you excavate the bodies? 

– No, of course we are not excavating the bodies. We are not necrophiliacs for God sake, am pufnit eu și mai tare în râs. We are doing this symbolically.

-But why?! Dead people don’t care what they eat, because they are, you know, just DEAD!

-Yes, but we care, we, those left behind, we care to keep them ALIVE and this is just one of our ways to do it.

Spre deosebire de mulți moldoveni, mie îmi place Paștele Blajinilor. Pentru mine e mai mult decât o sărbătoare, e de fapt un ritual care trăit și respectat corect, mi-aduce o mare împăcare și acceptare a faptului că oricât de dureroasă e pierderea celor dragi, până la urmă ea face parte din viață. Moartea probabil e singurul cel mai mare mister al omenirii, mister pe care se pare că se ține întreaga noastră existență.

De când tatăl meu a plecat pe cealaltă lume cu mai bine de 20 de ani în urmă, cimitirul a devenit unul din locurile mele preferate. Aici găsesc liniștea și conștientizez că în final noi toți, dar absolut toți suntem egali. De ce e nevoie de o zi specială pentru a-i comemora pe cei dragi? Pentru că așa e făcută viața – roata merge înainte – și volens nolens începi să uiți, să nu mai comunici, să nu mai pomenești.

De exemplu eu: în primii ani după deces, vizitam mormântul lui tata cel puțin o dată la trei luni, apoi de două ori pe an, apoi au fost ani în care nu am reușit să merg la el, iar eu vin anume la EL. Discut cu dânsul de parcă toți anii aceștia mi-a fost alături, fac glume piperate, uneori chiar îi las și o țigară. Eu!, care în copilărie îl boicotam ore în șir dacă-l prindeam fumând la balcon. Când mergem cu mama să facem curat înainte de Blajini, mereu avem același dialog.

Mama: Ei cum naiba vecinii ăștia și-au făcut gard chiar pe cărărușa noastră? Și eu care speram să-mi găsesc hodinele lângă tata? Ce? Acum va trebui să mă înmormântezi în cavoul familial de la cimitirul armenesc?

Eu: În nici un caz, mămica. Scot masa și scaunul, dar te culc lângă tata.

Mama: Of, tare-ți mulțumesc. Că așa îmi mai făceam griji…

Eu: Da nu ai pentru ce, mămica. O fac din propriile considerente. Crezi că tare îmi mai surâde ideea de a vă pomeni în două colturi diferite ale orașului? Nooo, merci.

Mama: Ha, am o fiică și aceea putoare!

Eu: Nu putoare, dar pragmatică. Să nu confundăm lucrurile.

Și așa ne luăm peste picior fără sfârșit, vărsând câte o lacrimă printre chicoteli. Mda… Am ajuns să râdem la mormântul lui tata, noi, care în primii ani de la deces, credeam că ni se vor usca ochii de la atâta plâns. Nu e cinism, e viață, pentru că moartea face parte din viață, iar o viață lipsită de umor e mai moartă decât moartea.

Ca să nu mă rătăcesc printre miile de morminte de la Doina, am memorizat și unii dintre ”vecinii” lui tata. Uite aici e „mireasa sub mesteacăn”, acolo e „bebelușul de patru luni”, ceva mai în deal e „mustăciosul zâmbitor” și chiar lângă tata – „băiatul cu chitara”. Un tânăr simpatic de vreo 20 de ani, cu o privire pătrunzătoare și mâini frumoase.

Constantin: martie 1973 – martie 1992.

De fiecare dată când treceam pe lângă el, mă întrebam: ”Oare cui îi cânți tu, Costea? Pe cine ai iubit și cine te iubea? Ce voiai să devii? Ce vise aveai? Oare de ce ai murit tu, Costea, atât de frumos și tânăr?”. Nu prea vedeam să vină lume la el. Până în anul acesta, când am zărit-o pe ea.

O bătrânică scundă și uscățivă de-mi făcea impresia că-mi încape în palmă. Un pic gârbovită și cu o broboadă fâlfâind în vânt asemeni unor pânze albe deasupra unei corăbii părăsite. Stătea cu mâinile strânse la piept, bolborosind cuvinte doar de ea auzite. Aveam senzația că pentru ea, în acea clipă s-a oprit tot timpul din lume, toată forofta din jur. Am atins-o ușor pe umăr, întinzându-i pomenile.

-Ah, tresări ușor, asta mie? Bogdaprosti, îmi răspunse femeia plină de riduri, schițând un zâmbet modest și privindu-mă cu doi ochi atât de calzi, tineri și pătrunzători.

-Sunteți mama lui Costea?

-Da. De unde știți?

-Aveți aceeași privire.

-Ah, drăguțo, de-ai ști cât de mult îmi semăna când era mic. Stai că-ți dau ceva de sufletul lui.

-Bogdaprosti, îi zic, dar povestiți-mi cum era Costea când era mic?

-Costic era un băiat foarte cuminte. ”Mamă, dă să te ajut. Mama, uite ce flori am sădit. Mama, azi la școală am compus un cântec nou”. Era foarte talentat. L-am crescut singură. Tatăl lui a decedat înainte ca el să se nască. Eu rude nu am. Sunt orfană… La școală îl lăudau toți profesorii.

Nu prea avea mulți prieteni. Costic nu umbla cu servitul, nu-i plăceau nici discotecile. Semenii lui se îmbătau, se luau la harță, făceau multe bazaconii. Costea, însă nu… Avea doi prieteni buni: verișorul de-al doilea din partea lui taică-s’u și colega de clasă cu care stăteau într-o bancă. Deseori veneau la noi acasă, își făceau temele apoi cântau la chitară. Costea visa să-și creeze trupa muzicală… Erau vremuri frumoase…

-Dar cum a…, mi s-a oprit un nod în gât, cum s-a întâmplat tragedia?

-Costea s-a dus la verișorul său. Acela locuia în celălalt capăt al satului. Trebuia să-l ajute la tăiat lemne. Băieții au stat până noaptea târziu. Verișorul i-a propus să innopteze la el, dar Costic l-a refuzat, zicându-i că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Peste câtva timp după ce a plecat, s-a auzit o bubuitură zdravănă… (oftează greu)…  Explozie de dinamită. Asta a fost pe data de 2 martie 1992. Asta a fost prima noapte de război… (iarăși oftează greu)…

Noi suntem din satul Coșnița…

Costea a murit pe loc (tace câteva clipe stăpânindu-și vocea). Peste patru zile ar fi împlinit 19 ani…

Nu știam ce să-i zic. Înghițeam în sec.

-Măcar nu a murit sărmanul în chinuri, spuse femeia cu vocea tremurândă, apoi mă privi drept în ochi. Războiul e cel mai cumplit lucru ce se poate întâmpla.

Ne-am cuprins tăcute una pe alta. În asemenea momente cuvintele sunt de prisos. Undeva prin apropiere se auzi din nou răcnet de drujbă.

-Da știi, drăguțo, îmi șopti mama lui Constantin. Eu vin rar la el. Nu-mi permite nici vârsta, nici buzunarul, totuși am un drum lung de făcut. Dar iată stau acum în fața lui și îl simt viu. El mereu este cu mine.

-Moartea tot e o formă a Învierii, i-am răspuns și ne-am luat rămas bun.

P. S.  Oare de ce trebuie să trecem prin războaie ca să înțelegem cele mai elementare chestii? Fiți aproape unii de alții… din dragoste, cu dragoste.

Zece

Azi dimineața te-am întrebat cum te simți te ziua ta. Mi-ai zis că ciudat, de parcă nu ar fi ziua ta, de parcă ar fi o zi obișnuită.

E primul semn că te maturizezi, deși crede-mă, toată viața oricum vei aștepta această zi și eu mă voi bucura că o aștepți.

Am trecut de primii noștri 10 ani împreună și a fost o călătorie extraordinară. Ne așteaptă o nouă etapă în care ne vom cunoaște și vom cunoaște dar înainte de asta îți doresc zece lucruri:

– Încrederea în sine. Vreau să TE asculți, să TE vezi, să TE simți, apoi toate celelalte.

– Curaj și ochii deschiși. Mergi mereu înainte, nu ai frică. Încearcă, gustă, testează, dar ține ochii mereu larg deschiși. Fii conștientă de toate (ne)buniile pe care le vei face.

– Fii tu. Nu încerca să placi la toată lumea. Cine va avea să te înțeleagă și să te iubească, va înțelege și te va iubi. Nu da explicații inutile, nu te irosi.

– Iubește. Fiindcă ai o putere de a iubi pe care nici nu aș fi putut să mi-o imaginez. Iubește viața ta în primul rând. Așa cum este.

– Ține minte: deasupra norilor mereu e soare.

–  Crede, pentru că asta ne face să nu ne țicnim.

– Cere ajutor, dar nu parazita. Mereu se va găsi cine să-ți întindă mâna, dar depune efort, înoată, pentru că în final doar tu poți decide dacă te duci la fund sau nu.

– NICIODATĂ să nu te lași înjosită, amenințată, șantajată și mai ales abuzată. Demnitatea ta e o valoare pe care trebuie s-o crești ca pe o floare în ghiveci.

– Cea mai mare bogăție pe care o ai sunt cunoștințele. Nu contează notele, ci ce știi tu, și cum vei aplica aceste cunoștințe. Peste 10 ani, crede-mă nici ție, nici mie nu îmi va păsa de ce notă ai luat la mate sau la română, dar mereu voi atrage atenție cum scrii și ce scrii și mereu va trebui să calculezi ca să supraviețuiești.

– Tu ești și asta e o minune. Tu ești mai bună decât mine, decât tata, decât bunicile tale și buneii și asta e firesc, așa merge roata vremii înainte.

P. S. Acești zece ani au fost extraordinar de frumoși și ne așteaptă încă zeci de ani înainte. Pentru tine această melodie pe care o ascult de câteva zile și mă gândesc mereu la mărțișorul meu întârziat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un an cât o maimuță sau maimuța din mine s-a maimuțărit cât a vrut

Cam de două săptămâni mă tot gândesc ce să scriu pe final de an, ce totaluri să fac?… Anul 2016 a fost un an în care m-am împrietenit sau poate m-am despărțit de toți demonii mei. Am fost și regina reparațiilor, și regina șoselei, și regina interviurilor de angajare, și regina kilogramelor în plus… mai pe scurt, un an care m-a maimuțărit și în care m-am maimuțărit în voie.

După câte cunoașteți în anul 2015 am suportat o intervenție chirurgicală destul de gravă. Boala m-a învățat să ascult, să dau la o parte tot gunoiul fonic din jur și să ajung la nucleu. Astăzi îi zic mulțumesc pentru că mi-a oferit această ocazie de a mă auzi.

Învățătorul meu din anul prezent a fost drumul. Nimic nu te aduce din nou la tine așa cum o face drumul. Astăzi, răscolind fotografiile, am găsit denumirea pentru 2016 – anul potecilor.

Niciodată nu voi uita senzația pe care am avut-o când am făcut prima mea sută de kilometri la volan singurică: ”Nastea, nu e destul că nu prea știi să conduci, dar încă mai suferi de cretinism topografic”, îmi șoptea gollum-ul din capul meu, iar eu luând vreo două pastile de tensiune încălecam pe căluțul meu alb cu patru roți și tiva!

Când am ajuns la Țîpova (fără a-i spune nimănui), în șlapi pe jumătate rupți,  fără apă, fără ghid, fără conexiune la lumea din jur, dar cu o râvnă neînduplecată de a găsi cascada și alegând, evident!, cel mai greu traseu de a ajunge la ea, de vreo patru ori alunecând și aproape că nimerind în hău, mă gândeam că sunt o proastă. ”Unde te-ai pornit tu, Nastea, prin cărări pline de mărăcini cu tot felul de cozi de șopârle, în cel mai bun caz și alte vietăți năzdrăvane mișunând prin ele? Unde naiba vrei să ajungi?”. ”La cascadă, trebuie neapărat să văd cascada”. Nu știu care forță mă împingea, dar nu mă opream. Drumul avea planurile lui în privința mea.

Când am găsit-o într-un final fericit, am făcut un pact cu mine însămi. Nu puteam să nu intru sub apele ei reci. Cât stăteam și simțeam fiecare picătură prelingându-se pe piele, mi-am promis că voi continua calea până voi simți că am ajuns la locul meu, oriunde ar fi el. Și pactul meu funcționează, pentru că după 15 interviuri de angajare și vreo trei locuri de muncă schimbate în ultimul an, am aterizat într-o echipă unde mereu este loc de omenie.

Drumul m-a făcut să conștientizez cât de mult am obosit de fițe și că nu vreau să le mai accept în viață. M-a învățat să cer ajutor și să-l primesc – necondiționat, dezinvolt și din toată inima. Astăzi dacă ar fi să aleg între o conferință cu tot felul de ”miniștri și viceminiștri”, vreo mega-lansare cu tot felul de directori și boemi sau boeme și un simplu rug pe malul Răutului cu un pahar de vin din partea localnicilor, aș lua decizia fără a clipi din ochi. Și apoi ce poate fi mai fascinant decât un Pink Floyd la mijloc de noapte răsunând printre stâncile Orheiului Vechi?

Drumul m-a făcut să descopăr luna în toată splendoarea ei. Într-o noapte, la margine de pădure am urlat la ea cât am putut. Apoi am dansat până nu mă mai țineau picioarele. Lupoaica din mine a fost mai fericită ca niciodată. În seara ceea mi-am zis că voi sări cu parașuta de la 3000 de metri înălțime și am sărit! Mi-am realizat visul. La anul îmi propun s-o fac fără instructor.

Într-o seară am rămas lângă o mănăstire. Aceea a fost ”noaptea Valpurgiei”. Toate fricile îmi ieșeau de după copaci, ademenindu-mă în mreje. Fiecare îmi făcea din ochi ca mai apoi să mă plesnească. Eram în mijlocul unui meci de fotbal în care tocmai eu eram balonul. Dimineața m-am trezit într-un lan de secară, în care libertatea căpăta o formă palpabilă. O absorbeam adânc în piept. Unu, doi, unu, doi – inspir, expir, inspir, expir… Și am văzut soarele, iar el m-a văzut pe mine.

Drumul m-a făcut să cunosc oameni soricei – micuți, timizi zâmbind de după ramuri, cu două scântei în priviri și mâini calde, mâini care lecuiesc.

Pe final am ajuns și în cimitirul armenesc, pe care l-am vizitat pentru prima dată în acest an și unde am adus un omagiu profund patriotic Părintelui ”Limbii noastre”, recitându-i imnul la un miez de noapte.

Ce concluzii am tras? Că am fugit atâția ani de mine, ca în final tot drumul să mă facă să ajung acasă.

Las câteva clipuri și poze aici, pentru a-mi aminti de această călătorie spre sine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și iarăși despre slăbit…

Французкая диета:

Секс, секс, а в обед кекс.

Если не помогает, от кекса можно отказаться

În loc să ascult sfatul francezilor, m-am prostit ca o fată mare. Și asta eu, care de ceva timp tot vă trâmbițez cât de important este să te accepți pe tine însuți așa cum ești, cu toate bubele din cap și kilogramele în plus…

Mai pe scurt… De curând pe rețelele de socializare se promovează un interviu cu o interpretă de la noi care a slăbit miraculos grație unui preparat (cică natural și foarte bun pentru metabolism și bla bla bla). Nu m-am născut ieri. Știu că minunile nu pică din cer. În spatele oricărei realizări, inclusiv slăbitului cu 10 kg și mai mult, e foarte multă muncă, dar… lenea e cucoană mare… E mult mai ușor să crezi în minuni decât să depui efort.

Așadar, am făcut un search pe Google, am mai dat peste niște forumuri și în câteva ore mă pomenesc că am comandat produsul, apropo, nici prea costisitor, dar nici prea accesibil. ”Buuuun, Nastea, îmi zic în gând, hai să trecem și de această aventură, la urma urmei ce avem de pierdut?”.

– Nu vă temeți, îmi spune curierul, n-o să muriți.

-Mmm?… fac eu nedumerită.

– Eeeei, eu la câte comenzi livrez în fiecare zi, apoi jumătate de Chișinău ar fi trebuit deja să moară. Nu e otravă, stați liniștită.

– Dar ajută?

– Mmm…, face deja el nedumerit, parcă da. Azi o femeie deja a cincea oară a cumpărat produsul. Pentru ea sau pentru rude, nu mai știu…

– Bine, dar a slăbit?

– Parcă da… Parcă a slăbit…, așa, mai printre dinți îmi răspunde el și apoi repede adaugă:

– Eeeei, dacă mai trebuie să slăbiți și dumneavoastră, apoi nu mai știu ce vor femeile astea, și dus a fost.

Stau cu pachetul în mână și simt cum ușor ușor îmi cresc urechile de măgar, dar speranța, după cum se știe, moare ultima (of, ce șmecheră mai e și speranța asta), așa că am deschis ferm ambalajul și am urmat instrucțiunea. Efectul trebuia să-l simt chiar din prima zi.

A trecut o săptămână…

Azi dimineața primesc asta:

despre-mine

Niciodată în viață nu am râs atât de tare pe seama mea. Colegii de serviciu nu pot înțelege ce se întâmplă, probabil mă cred hop pe-o parte… Ce-i drept, așa și este, doar că hop-ul e altul.

Acum serios. Noaptea asta am avut un dialog foarte sincer, unu la unu cu mine însămi. Fără martori, fără reflectoare.

– Nastea, tu chiar vrei să slăbești?, m-am întrebat.

– Da, vreau, am răspuns ferm.

– Dar pentru ce?

Și aici tăcere mortală. Tăcerea a durat câteva minute, după care am avut un bliț orbitor în creier. Nu vreau să slăbesc. Îmi place să mănânc și îmi place sexul și nimic pe lumea asta nu mă face mai fericită decât o cină copioasă după o partidă fierbinte de amor. Și toate astea urmate de un somn sănătos. Rețeta fericirii a la tanti Nastea e una foarte simplă.

Apoi de ce să mă lipsesc de asta?

Fiți fericiți, dragii mei. Eu cred că asta contează cel mai mult.

P. S. A da, ceaiul continui să-l beau. La finele cursului, voi raporta dacă merită sau nu. Între timp, nu uităm să punem ”like” și la pagina mea de Facebook.

 

 

Apa și festivalurile ei

13029582_10206194497090547_235645826649588398_o

Faceți cunoștință: Iuliana Cantaragiu, femeia care, după mine, a moștenit o bucățică din spiritul lui Ștefan cel Mare, mai ales în ceea ce privește dragostea față de aceste meleaguri și dorința nestăvilită de a le apăra integritatea. Nu în zadar luptă cu atâta îndârjire pentru râuri mai curate, ape mai sănătoase și, important, o atitudine mai civilizată a oamenilor față de natură. Am cunoscut-o pe Iuliana acum 15 ani când m-am angajat la Centrul Regional de Mediu Moldova, filială a unei organizații europene cu sediul central la Budapesta și am avut fericita ocazie să fim chiar colege de birou. În afară de lucru, ne unea pasiunea pentru citit, jocurile Mahjong și ”la taifasurile cu filosofii”. Cu aproape 10 ani în urmă a decis să înființeze propriul ONG, pentru a-și îndrepta degetul și ochiul vigilent spre una dintre cele mai grave probleme ecologice din țară – râul Bîc – problemă la care parcă ne-am obișnuit să ținem ochii închiși, dar care poate avea repercusiuni foarte grave asupra rezervelor de apă ale Moldovei, vitale în actualele condiții ale sectorului agricol.

Pe data de 8 octombrie, Centrul Național de Mediu vă invită la River Fest ”Iubește-ți râul” – cel mai TARE festival al apelor. Evenimentul se va desfășura la Grădina Botanică, unde pe lângă multe alte activități, veți avea ocazia să-i ascultați live pe cei de la KADEBOSTANY, formație elvețiană care vine în premieră la Chișinău. Înainte de a vă îndemna să mergeți acolo, am rugat-o pe Iuliana să-mi răspundă la mai multe întrebări, unele mai personale, altele chiar provocatoare. Ce a ieșit din asta? Vedeți în continuare.

Iuli, stiu ca nu e prima ediție a festivalului, dar e prima dată când îl faceți de o asemenea amploare. Povestește -mi un pic despre istoricul lui.

Prima ediție a festivalului a fost dedicată râului Bîc și a avut loc în septembrie 2013. A fost la un an după lansarea campaniei de reabilitare a acestuia, campanie în care  am reușit să antrenăm majoritatea autorităților publice locale din bazinul râului, școlile din toate cele peste 60 de primării, organizând împreună cu ei diverse acțiuni de salubrizare, de monitoring biologic.

Cu autoritățile locale am constituit Comitetul Subbazinului râului Bîc, în cadrul căruia am început să punctăm una câte una problemele râului. 

Era ceva mult mai modest ca desfășurare, nu? De ce întreb? Pentru că vreau să văd care a fost evoluția acestui eveniment. 

Așa este. Dar, să închei gândul pe care-l începusem. Respectiv, la acel moment am hotărât că ar fi extraordinar să reușim organizarea unui eveniment festiv, pe care să-l transformăm într-o tradiție, unde o dată pe an să facem o totalizare a rezultatelor din fiecare an și cu toții cei prezenți să-i transmitem râului Bîc gânduri bune și pozitive și să-i urăm LA Mulți Ani :). Cam asta a fost ideea de la care am pornit acest festival. Or, fiecăruia ne plac zilele noastre de naștere, când suntem în centrul atenției, simțindu-ne un pic mai speciali, poate chiar mai iubiți, de ce nu?… 

De asemenea, am vrut să atragem atenția asupra Bîcului, să-i facem pe oameni să fie mai aproape de el și să-și schimbe atitudinea față de acest râu uitat de toți.

La prima ediție, evident, au fost mai puțini oameni (cca 1000-1500), dintre care mulți artiști populari din raioanele din bazinul râului Bîc. Au fost și mulți primari, funcționari de la Consiliile raionale, elevi, oameni din localitățile din apropiere, dar au fost și cei veniți din Chișinău.

Întrebare provocatoare – recent Facebook-ul a vuit pe seama deschiderii Castelului Mimi, sunt sigură că ai vazut si tu diferite postări controversate. Voi, în calitate de organizatori, ce măsuri veți lua ca să nu se repete trista istorie. Or, un client dezamăgit costă de două ori mai scump decât unul mulțumit, e una din regulile de aur ale marketingului.

Așa este. Am urmărit postările și ne-am făcut notițe. Întotdeauna încerc să învăț nu doar din propriile greșeli, dar și din ale altora.

Divizarea oamenilor în VIP-uri și ne-VIP-uri nici nu mi-a trecut prin minte, dar despre o atenție deosebită față de voluntarii, cei care vin să te ajute din propria dorință și fără plată, mi-am notat.

Deși noi avem voluntari cu care lucrăm și pe care-i antrenăm în diverse activități și până acum am avut și suntem doar în relații foarte bune, oricum orice lecție trebuie însușită cu multă atenție :).

Sa înțeleg că nu-i veți ține flămânzi, oferindu-le doar tartine? :). Apropo, de ce toamna? Or, la noi festivalurile sunt foarte la modă în lunile mai-iunie. Ceva și prin septembrie… Nu vă e frica că vremea vă poate juca festa?

Anotimpul nu ascunde un anumit subtext, mai mult depinde de cum reușești să atragi finanțare pentru a organiza un astfel de eveniment, care este destul de costisitor.

Referitor la timp: cred că Natura își iubește creațiile, respectiv râurile, și ajută oamenii care au grijă de ea. Noi am avut parte de mai multe situații cu evenimente în teren, când pronosticurile arătau ploi intensive și am rugat Natura să ne ajute să realizăm acele activități și ea ne-a ajutat, a amânat ploia până când am terminat activitatea, că de ploaie tot e nevoie, mai ales pentru râuri și pentru plante. Așa că și acum cred că Natura își va aduce contribuția sa la eveniment. 🙂

🙂 Frumos spus. Dacă vorbim de natură și de energia ei, vreau să-ți adresez o întrebare personală. Cum ai ajuns tu la apă, or eu cred în energia ei atotpurificatoare. Tu în ce relații ești cu ea și ce le-ai recomanda oamenilor ca să o simtă, să o respecte?

Într-adevăr am o relație foarte personală cu apa :). Știu că EA este cel mai important element al Naturii care menține viața pe Pământ, menține viața noastră. Mama ne dă viață, iar apa ne-o menține.

Eu ador izvoarele. Ele sunt copiii râurilor. Ador să le văd ieșind din pământ. Dacă Apa mă ajută să trăiesc, respectiv eu trebuie să am grijă de ea ca de ceva sfânt.

Ea este vie și asta tot o știu și o simt. Ea transmite gândurile/energiile pozitive, dar și pe cele negative. Că apa transmite energia ne demonstrează fizica. Elementar – dacă un simplu cablu conectat la curent electric cade în apă, ea imediat va transmite curentul pe toată suprafața ei. La fel se întâmplă cu energiile care vin din interiorul nostru: dragostea, tristețea, împăcarea, supărarea, etc. Ele toate se transmit prin apă. Și atunci când bem un pahar cu apă, în acest moment gândind negativ, aceste emoții se vor transmite în interiorul nostru și se vor sedimenta transformându-se în diverse boli.

Iar dacă gândim pozitiv în timp ce contactăm cu Apa. Vorbim cu Ea, îi mulțumim pentru că există, aceste emoții pozitive se transmit în interiorul nostru și ne dau mai multă energie și sănătate :).

400px-raulbic

Și eu sunt de aceeași părere. Să trecem la subiectul dureros al discuției – râul Bîc. Personal îl asociez cu un copil maltratat si bolnav de ani de zile și chiar dacă se găsesc îngeri păzitori, ca voi de exemplu, (prin alegorie mamele care fac campanii de caritate pentru copii străini, îmi veni acum în minte cazul lui Marius, băiețelul rămas fără esofag din neatenția maturilor) dacă părinții continuă să-l trateze la fel, situația nu se va schimba… În acest context întrebarea mea este – are râul Bîc șanse reale de a se reabilita, nu zic supraviețui, ci reabilita, or cândva era chiar navigabil. Tu ca expert cum crezi în cât timp se poate întâmpla acest lucru.

Are șanse, altfel nu aș face-o. Cât privește în cât timp… Totul depinde de gradul nostru de conștientizare a gravității situației și necesității de a acționa. Observ că de când am lansat campania de reabilitare ecologică a râului Bîc, au început să se producă schimbări, însă nu sunt cu viteza pe care mi-aș dori-o… Totuși sunt.

Dau exemplul râului Rin din Germania, care era într-o situație similară la capitolul poluare. În anii ’60 ai secolului trecut nemții au conștientizat impactul negativ pe care-l aduc râului și faptul că acest impact se răsfrânge și asupra lor, asupra sănătății în primul rând, și și-au concentrat eforturile pentru a-l reabilita. În 20-30 de ani au reușit să reîntoarcă în râu specii de pești sensibili la poluare.

Deci, se poate! Dar, conștientizarea este elementul cheie.

Evenimentul pe care îl organizăm pe 8 octombrie este unul care vine să ne apropie de acest moment al conștientizării faptului că râurile noastre strigă AJUTOR, că noi ne-am bătut joc de ele destul și e timpul să reparăm greșelile bunicilor, părinților noștri și, implicit, ale noastre.

Deci dacă repetăm experienta nemților, avem șanse ca în 20-30 de ani să avem cel puțin bărci de lemn pe Bîc? Sau va mai dura?…

Cred că reușim :). Va dura doar anii până la momentul conștientizării.

Cam câți vizitatori estimați pentru anul curent și care ar fi planurile pe viitor?

În acest an estimăm că cca 5000 de prieteni ai apei (așa-i numesc eu:) ) vor da curs invitației noastre. Avem multe planuri, inclusiv din cele care se vor realiza în imediata apropiere, după festival.

Țin să menționez că ediția din acest an este nu doar a râului Bîc, dar a tuturor râurilor din țară. Respectiv, la început de noiembrie este planificată o campanie de plantare pentru restabilirea fâșiei de protecție a râului Ichel, care curge paralel cu râul Bâc. Vom planta în jur de 5000 de salcii pe malul râului, la care-i invităm pe toți doritorii de a ne ajuta :). Data exactă va fi anunțată pe pagina web a organizației – www.environment.md și pagina de Facebook a Centrului Național de Mediu.

În a doua jumătate a lunii octombrie vom organiza o campanie amplă de salubrizare a râului Ciuluc, cu cei doi afluenți mari ai săi. Tot în această perioadă vom instrui profesorii din bazinul râului Răut să testeze calitatea apei râurilor mici prin metoda monitoringului biologic, metodă pe care o pot practica în timpul orelor de biologie sau geografie la școală, împreună cu elevii, cărora le place mult activitatea practică.

Copilul meu, de exemplu a făcut o astfel de cercetare în anul trecut pe râul Bîc și a participat la concursul interșcolar ”Muncă. Talent. Cutezanță”, unde a luat locul 2.  🙂

Tot în octombrie vom constitui cel de-al 6-lea Comitet subbazinal pe râul Răut.

În același timp, pledoriile noastre pentru râul Bîc au început să dea roade, Ministerul Mediului având planuri mari pentru reabilitarea treptată a râului. Din cele 15 mln. de Euro oferite de Guvernul României sub formă de grant pentru protecția mediului din Moldova, cca 3,5 mln. vor merge pentru curățarea albiei râului Bîc. Și cel mai tare mă bucur că și construcția unei stații de epurare în orașul Strășeni, care nu o are deloc și despre asta nu se vorbea până în 2012, până la lansarea inițiativei de reabilitare a râului Bîc, tot a intrat în vizorul Ministerului.

Cum am spus anterior, lucrurile se schimbă, doar că mi-aș fi dorit o viteză mai accelerată.

În încheiere, ca tot mă uit acum la emisiunea „Candidat”, :), dacă Moldova ar fi un singur cuvânt, care ar fi acela si de ce?

Rătăcită :).

Eu așa o simt. Simt că suntem dezorientați și nu știm ce vrem. De aceea deseori investim energia noastră în lucruri superficiale, care azi sunt și mâine dispar. Și nu ne concentrăm pe lucruri, situații, stări mult mai importante pentru noi, pentru viața noastră, pentru supraviețuirea noastră ca popor, cum este de exemplu apa, pe care noi o pierdem în fiecare an și puținul rămas îl poluăm, și la un moment dat avem șansă să nu mai avem apă potabilă, dacă continuăm în același ritm…

P. S. Ai văzut desigir clipul recent lansat pe FB referitor la economisirea apei. Îți place, e ok?

Sincer vorbind, îmi pare un pic confuz. Nu prea am înțeles în ce constă catastrofa ecologică: în faptul că nu există apa din precipitații sau în faptul că ele există? 🙂

Asta probabil din cauza că lucrez în domeniu și mi s-a părut un pic stranie abordarea și viziunea autorului.

Sper ca ei vor citi asta 🙂 Oricum, e important că se vorbește despre asta tot mai mult și mai mult. Eu îți mulțumesc și sper cât mai mulți cititori să vină la acest eveniment si să-și reconsidere relația lor cu apa. Încă o dată – detaliile despre River Fest ”Iubește-ți Râul”, le aflați aici.

Între timp nu uităm să punem like și share, or sharing is caring.

Două femei – cupluri care mă inspiră

Zilele trecute, Elizabeth Gilbert, una din scriitoarele mele preferate și-a dezvăluit un secret. Personal am fost foarte surprinsă să aflu la începutul verii că ea divorțează de Felipe, bărbatul care între timp mi-a devenit un fel de icoană a partenerului ideal. Cum? mă întrebam uluită, cărțile ei: ”Eat. Pray. Love”, apoi ”Committed” au fost cele care m-au ghidat într-o perioadă destul de controversată, devenindu-mi un fel de manuale ale schimbărilor și poftim – divorțul.

Care e motivul? Simplu – dragostea, care există indiferent de orice, care nu te întreabă nici vârsta, nici naționalitatea, nici culoarea, nici sexul. Elizabeth Gilbert a declarat că e îndrăgostită de cea mai bună a ei prietenă, diagnosticată cu o formă gravă de cancer. Neavând prea mult timp la dispoziție, cele două au decis să-l valorifice la maximum fără a se ascunde mereu de ochiul vigilent al publicului.

Niciodată nu am avut aversiune față de homosexuali, dimpotrivă. Sunt ferm convinsă că în fiecare din noi sunt două începuturi (numiți-le energii dacă vreți) și după cum spunea tătuca Freud: ”de fapt singura deviere sexuală este asexualitatea absolută, restul sunt doar discuții despre gusturi”. Nu despre atitudinea mea față de gay e acest articol, pe care de altfel mi-am manifestat-o aici rămânând neschimbată, ci despre curajul de a fi tu însuți, despre forța de a-ți face un reload și de a te ridica în picioare și porni totul de la zero atunci când ai inima deschisă, în primul rând în fața propriei persoane.

Astfel, vreau să vă prezint două femei care mereu mă inspiră prin acțiunile lor: Ellen DeGeneres și Portia de Rosi. Prima este producătoarea și prezentatoarea emisiunii The Ellen Show, una dintre cele mai longevive producții americane. Pe cealaltă o puteți recunoaște grație rolului lui Nelle Porter din renumitul serial ”Ally Mcbeal” (da, da, da, blonda ceea fierbinte de tot cu o voce senzuală care emana sex în fiecare cuvânt).

Ellen spune că niciodată nu s-a gândit să-și dezvăluie public orientarea sexuală, dar a făcut-o pentru că așa a simțit că e corect. A făcut-o în toiul emisiunii lui Oprah în 1997, fiind pe culmile carierei sale. Au urmat trei ani în care toate ușile i-au fost închise. Fiind actrița principală a unuia dintre cele mai populare sitcom-uri din acea vreme, nici măcar nu a fost concediată potrivit normelor de rigoare. Nimeni nu i-a strâns mâna la plecare, nu i-a urat succes ]n continuare, tot ce a găsit era un bilețel lăsat de asistenta ei prin care era informată că e ultima ei zi la televiziune. Ba bine că nu!

În această perioadă de exil public, ea a început să scrie cărți, care au deschis alte uși, mult mai largi și care astăzi o fac una dintre cele mai celebre femei din lume, având peste 15 milioane de abonați doar la pagina ei de Facebook. În 2014, la cea de-a 86-a Ceremonie de Înmânare a Premiilor Oscar, un selfie pe care l-a făcut alături de alte 11 vedete a spart recordul distribuirilor pe twitter în doar 40 de minute de la postare. Eu chiar vreau să urmăriți ce face această incredibilă femeie, care pentru mine este un izvor nesecat de idei.

Dacă tot vorbim în ultimul timp despre viața privată a persoanelor publice, nu am văzut nimic indecent în comportamentul celor două iubite. De fapt, ele sunt și primul cuplu de lesbiene care s-au căsătorit oficial, în august 2008. Modul în care vorbesc una despre alta, cum fac haz una pe seama alteia, cum lansează diverse campanii de caritate, nu face altceva decât să-mi trezească admirație. Aici vedeți câteva secvențe.

Portia de Rosi este poate mai puțin populară, decât consoarta ei, dar are un foarte puternic mesaj de transmis. Eu am urmărit cu atenție filmulețul de mai jos, pentru că Portia sparge stereotipurile legate de femeile lesbiene. Ea în general sparge multe stereotipuri și e foarte sinceră în ceea ce spune:

Eu aș vrea să închei cu partea care mi s-a părut cea mai puternică din discursul lui Ellen : NU poți fii ceea ce NU ești. Tot de ce am nevoie este să fiu eu însămi.

Asta și este libertatea, dragii mei.

P. S. Nu știu ce discuții (sau mai curând fantezii, cine știe?) ar putea stârni postarea în cauză, dar fără a mă da prea mult în explicații inutile, vă rog, dacă v-a plăcut să nu uitați să puneți ”like” și la pagina mea de Facebook.

Oare de ce?

Din seria ”Întrebări întrebătoare”

Episodul II

tanti-nastea-pescuit

Andrei Mitrofanovici deschise cu greu ochii. Deșteptătorul de la mobil suna deja a treia oară. Ce melodie super-enervantă! Uitase să deconecteze jigodia cu o seară înainte și acum, dis-de-dimineață sărbătorile erau comprimise. Cât pe ce să-l trântească de perete, dar se abținu. Se ridică din pat, scărpinându-și buca dreaptă, cu pași greoi îndreptându-se spre baie.

Între timp fiara aia mică de pe noptieră mai zbieră o dată. Privi numărul afișat pe ecran, era un client – încă unul din sutele de imbecili pe care trebuia să-i deservească zilnic. Cu câtă plăcere deconectă mobilul. Azi, animala asta de telefon nu-i va strica dispoziția. Azi este liber. Îi mai veni un gând năstrușnic să-l trântească de perete, dar se temea că de data asta dihania nu va rezista reparației fiind nevoit să-l dea la piese.

Nu, Andrei Mitrofanovici nu este un lucrător rău, dimpotrivă, la început chiar îi plăcea ceea ce face. De altfel nu ar fi lansat cu câțiva ani în urmă propriul centru de reparație a telefoanelor mobile. Astăzi, însă orice ecran, orice buton, încărcător sau oricare altă drăcovenie a telefoanelor mobile apărute pe piață ca ciupercile după ploaie, îi provoacă de-a dreptul repulsie. În fiecare zi trebuie să stea bunghit în aceste dispozitive ”anorexice”, comparându-le cu fotomodelele isterice de silueta lor.

Demult nu-și mai simte vârful degetelor de la mâini, dar nu-l mai deranjează atât de mult contactul cu noile tehnologii, cât comunicarea cu posesorii acestora. Oamenii… Brrr… Andrei Mitrofanovici tocmai se încrețește gândindu-se la ei. Cât de idiot poți să fii ca să nu citești cel puțin o dată, cel puțin pe diagonală instrucțiunea aparatului pe care îl folosești? E o întrebare la care, prin mare râvnă și lungi căutări intrinsece, așa și n-a găsit răspunsul.

Nu, Andrei Mitrofanovici nu este un om rău, dimpotrivă, la început chiar îi plăcea acel sentiment de bunătate pe care îl avea ori de câte ori un client îi spunea mulțumesc. Se simțea un fel de Jon Snow al telefoniei mobile. El doar nu pur și simplu repara un oarecare dispozitiv, el de fapt reconecta oamenii cu lumea din jur, or fără un telefon mobil în vremurile noastre mai că nu poți respira. Astăzi, însă Andrei Mitrofanovici nu mai are putere să fie drăguț. Și-a dat seama că are o singură, dar mare problemă – e mult mai deștept decât clienții săi. În general, Andrei Mitrofanovici e mult mai deștept decât… Of… suspină greu în fața oglinzii, resemnându-se cu această tristă realitate. E micul lui ritual matinal – de a-și admira rămășițele splendorii de altă dată.

Nu, Andrei Mitrofanovici nu este un bărbat urât, dimpotrivă, în tinerețe era chiar foarte chipeș. Purta mereu o geacă neagră de piele, bocanci și cămașa lăsată lejer peste pantaloni. Motocicleta era prietena lui de nedespărțit. Alături de ea uita de orice. Zile întregi zbura pe trasele din afara orașului ascultând  ritmurile preferate de hardcore. Îi plăcea cum vântul îi bătea în față ciufulindu-i pletele. Dar ce plete avea…mamă!… Doar la vederea lor, fetele se închipuiau în brațele lui Kurt Cobain.

Astăzi în fiecare dimineață își numără șuvițele căzute de pe creștetul dezgolit în ultimii ani tot mai mult și mai mult. Andrei Mitrofanovici, însă nu se dă bătut cu una cu două în fața acestei chelii precoce. Bretonul trebuie să-i rămână lung și neapărat cu acea cărare pe mijloc cum obișnuia odinioară. Soția deseori îl ia peste picior, dezmierdându-l: ”micuțul meu crap”, deși singurul lucru care-l leagă de acest pește este pescuitul. Dar ce știu soțiile astea?…

Ah da, soția… În zilele de sărbători îi propuse să meargă la o pensiune recent deschisă pe malul Nistrului. Văzui și pozele pe Internet. Cabane de lemn pe stâncă, terasă cu o privelește senzațională, foișoare pe malul râului, bazin pentru copii, balansoare și un dig superb pentru pescari. Ce-i mai trebuie omului să fie fericit?

După ce scoase în capăt cu procedurile matinale, se apucă de cel mai important ritual – pregătirea undițelor. Cât de mult timp își dorea el această escapadă… Nu-l deranjau nici ropotele celor trei copii din casă, nici sfredelul vecinului, nici forfoteala nevestei sale… Andrei Mitrofanovici se scufundă în lumea lui, unde știa că doar privirea mută a peștilor îl poate înțelege. După interminabile și gălăgioase porăieli, întreaga familie a urcat în mașină. La ora ȘASE SEARA!, dar Andrei Mitrofanovici își menține calmul. El știe că odihna va merita așteptarea.

Și iată că în sfârșit ajunși la destinație. Andrei Mitrofanovici ieși rapid din automobil admirând peisajul din jur. Nu observase pericolul iminent al călătoriei și anume privirea scrutătoare a soției, că se pomenise deja la terasa de vis-a-vis, nas în nas cu administratorul, cărui îi întinsese banii fără nici măcar a-i număra. O da, priveleștea merita toate cheltuielile. Aerul libertății divine îi gâdila plăcut nările. Mmm… inspiră adânc scoțându-și cămașa din pantaloni. Își descheiase chiar și doi nasturi. Telefonul îi zvâcnise în buzunar. Cine o mai fi oare? Nimeni altul decât prietenul lui. Ăstuia putea și să-i răspundă:

– Mitea, aici e o frumusețe de neînchipuit. Liniște, doar din când în când se aude vreun orăcăit de broaște. De pe dig am văzut vreo doi pești pleoscăindu-se. Acuș când mă voi scălda în Nistru… Apa-i caldă caldă… Voi bea un 50 de grame de votca, voi face un frigărui, iar mâine dimineața merg la pescuit. Să vezi ce undițe mi-am luat, știi din alea…

Brusc liniștea fu spulberată de un singur cuvânt… unul singur, dar hotărâtor.

– Aaaandreeei!

Ah, tonul ală pițigăiat, strident asemeni zgârâiatului pe sticlă. Cât de bine îl cunoștea.

– Aandreeei! striga soția de la celălalt capăt de terasă. Andrei, în ce mizerie am poposit. Unde e bazinul pentru copii? Ce, ăsta e bazin? Unde e terenul de joacă? Tu ai văzut în ce condiții oribile ne-au cazat? Noi am vrut un pat matrimonial și trei pentru copii, iar ei ne-au dat cinci paturi separate! Aaandreeei! Este inadmisibil! Ce-s cu scările astea abrupte? Tu vezi că foișoarele nu sunt iluminate! Camerele nu au dulapuri! Unde o să-mi țin hainele?…

– Stai puțin, îi spuse Andrei Mitrofanovici prietenului său, a intervenit ceva. Și cum deconectă mobilul se făcu nevăzut în camera administratorului.

Peste vreo zece minute, Andrei Mitrofanovici urca greoi scările spre cabană. Își băgase la loc cămașa în pantaloni. Fără să ridice capul, scoase telefonul din buzunar, culese numărul soției:

– Am luat banii. Mergem acasă.

Scurt, clar, cuprinzător și… trist, foarte trist.

În scurt timp un automobil cu ritmuri de hardcore date la maximum părăsea pensiunea, lăsând în urma lui un ditamai nor de praf și doar undeva departe, la mijlocul Nistrului se auzi un pleosc ușor al unei cozi de crap.

P. S. Acum întrebare întrebătoare: oare de ce Andrei Mitrofanovici este chel? Și dacă ați găsit răspunsul, nu uitați să dați ”like” și la pagina mea pe Facebook, acolo veți găsi mai multe întrebări de genul ăsta :).

Și da, prima serie o puteți citi aici.