Comunicarea și cei șapte ani de acasă

Vreau să vă mărturisesc câteva secrete din cariera mea profesională. Pentru tinerii din breaslă s-ar putea să fie util. Voi începe cu un mic istoric întrucât puțini dintre cititorii blogului știu cu ce îmi câștig pâinea, cu excepția aventurilor televizate căror le-am dedicat și o rubrică aparte.

După cum ușor puteți intui sunt specialist în comunicare. Firește, asta îmi place cel mai mult și asta știu să fac. În 2003 am absolvit cu brio facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat, iar în 2011 – facultatea de Business și Administrare a Afacerilor, specialitatea Marketing și Logistică din cadrul Academiei de Studii Economice. Muncesc de la 14 ani și mereu am lucrat cu și pentru oameni. În paralel cu joburile oficiale (n. r. cele pe care le indic în CV și sunt înregistrate în carnetul de muncă) am făcut multe altele part time (n. r. calâmcicuri le spuneam eu, de la rusescul: калым) inclusiv moderatoare la nunți, ghid pentru turiști străini, traducător/interpret etc.

Am activat mult timp în cadrul ONG-urilor, unele de talie internațională, am reprezentat, însă și instituții publice. Am făcut reporterie inițial la un ziar, apoi am fost cel mai tânăr știrist cu perspectiva de a deveni redactor la  o agenție de top pe acele vremuri, ulterior m-am pomenit în departamentul ”Producție” la un post TV. Cu câțiva ani în urmă m-am specializat în marketingul online și când spun marketing nu mă refer la promovarea pe rețelele sociale, ci în primul rând la elaborarea de produs – site-uri, pagini etc. Am avut și tentative de fundraising, organizând campanii de crowdfunding online și offline, precum și scriind propuneri de proiect care astăzi se implementează.

Pe scurt, mă pot mândri cu o experiență destul de vastă ca să-mi permit luxul acestor ”5 minute de glorie”. Vreau să mă adresez celor care abia vor să apuce calea meseriei mele: Băieți și fete, voi știți în ce vă băgați? Întreb și râd pe sub mustăți. De ce? Pentru că exact întrebarea asta am auzit-o cu mulți ani în urmă de la unul din profesorii mei, cel mai aspru după părerea tuturor colegilor de facultate, la care habar nu aveam ce să răspund. Îl credeam un cârcotaș bătrân care-și revarsă frustrările pe noi, ”bieții”, tinerii studenți. Și poftim, nici nu am observat cum Cronos mi-a bătut la ușă, eu însămi ajungând să pun și să-mi pun din ce în ce mai multe întrebări.

30530510_2007796089548253_2581917975082696704_n

Prin ce este complicată această meserie? Prin faptul că foarte puțini oameni conștientizează pe deplin ce înseamnă a fi un comunicator. Acest domeniu este unul viu, veșnic în mișcare, în care mereu trebuie să fii la curent cu inovațiile, dar și să te întrebi pe cât de utile și propice sunt ele. Comunicarea nu e matematică superioară. Chiar dacă are formule exacte, în cele din urmă rezultatul e cel ce contează (și între noi fie vorba, câteodată scopul scuză mijloacele). În comunicare mereu calculezi între ce este mai relevant: corectitudinea formulării mesajului sau faptul că mesajul tău e perceput corect? Nu există rețete universale, dar echilibrul între aceste două paradigme face o comunicare eficientă.

Dificultatea cea mare a comunicatorilor – începători sau cu experiență, buni sau mai puțini buni – este că aproape fiecare al doilea cetățean care câtuși de cât cunoaște limba română sau oricare altă limbă crede că se pricepe în științele comunicării. Pe parcursul carierei, neapărat cineva din manageri, fie din clienți, fie din colegii de birou va ști mai bine ce și cum trebuie să scrieți, vorbiți, machetați etc. Fiți gata pentru întrebări de genul: ”Ei, da cât e să scrii o scrisoare / un  articol / o strategie?”, ”Da ce, nu se poate de făcut mai multe postări?”, ”Da numaidecât trebuie de folosit cuvântul acesta?”, ”Da neapărat trebuie de tradus în română?”. Oh, da replici ca: ”Nu-mi place cum sună cuvântul acesta, hai să folosim altul”, ”Asta nu-i corect, iată cum e corect”, ”Cine o mai fi inventat și prostiile astea?”, ”De unde ai luat informațiile acestea?” etc. etc. Le veți auzi cu duiumul și toate vor fi însoțite de epica declarație: ”Tu ești imaginea companiei/organizației/instituției!”.

Aveți în vedere, că domeniul în care pășiți este unul din cele mai bully posibile și e nevoie de o muncă (în special internă) colosală ca să vă dezvoltați un sistem de imunitate rigid. Ce trebuie de făcut pentru asta?

  1. În primul rând, să cunoașteți foarte bine limba pe care o folosiți. Am o glumă pe care doar colegii de breaslă o înțeleg: Limba este instrumentul meu de lucru, la propriu. Deci, manualele de limbă română și dicționarele sunt Biblia voastră, sunt scuturile, sfinte dacă vreți, care vă vor proteja de bullying. Fără a le studia și a le avea în posesie, n-are rost să veniți la serviciu. Veți fi mâncat înainte de a deschide gura.

 

  1. Dezvoltați-vă asemenea calități precum spiritul de observație, capacitatea de analiză și sinteză, echidistanța, dimplomația și  simțul umorului. Ținem minte: limba este instrumentul meu de lucru, da?

 

  1. Citiți. Literatură. Bună. Fie că e vorba de cea de specialitate, fie că e beletristică, un singur principiu acționează – cu cât mai mult, cu atât mai bine. Ce-i drept, cu vârsta veți ajunge la etapa când mai puțin va însemna mai mult, dar până atunci acumulați informația și verificați cu atenție sursele din care provine. Autenticitate. Credibilitate. Veridicitate. Iată Sfânta Treime.

 

  1. Credeți în totul și nu credeți nimic. Oricât de mult v-ați pătrunde de o anumită relatare, puneți totul la îndoială. Adevărul și dreptatea sunt noțiuni foarte relative și foarte individuale. Or, fiecare are adevărul și dreptatea sa. Atunci când pregătiți un mesaj, întrebați-vă: poate e mai bine de trezit gânduri și apoi discuții? În orice caz, decizia vă aparține.

 

  1. În final, dar nu în ultimul rând, regula de aur de care m-am condus în toată activitatea mea profesională de până acum și de mai departe – consecvența. CON-SEC-VEN-ȚA. Deseori sunt întrebată: De unde începe comunicarea unei companii? Începe de la propriul comportament, de la propria ținută, de la propriile gânduri, acțiuni, declarații, apoi de la ușa de intrare, de la culorile și mobielierul din oficii, de la felul în care se discută cu angajații și cum discută angajații între ei, de la felul în care se discută cu furnizorii, clienții, partenerii etc. Și tocmai la coadă stau acele articole, comunicate, postări, clipuri video, emisiuni radio și TV. Fără de primele, ultimele sunt doar baloane de săpun care odată și odată se vor sparge în lipsa consecvenței. Oamenii nu-s proști, ei simt orice discrepanță între ce li se spune și ce primesc de facto.

P. S. Prieteni, sfaturile înșirate aici, mi le adresez mai întâi mie, pentru că sunt om și pentru că sistemul meu imunitar are perioade când scade. Pe 7 aprilie tanti Nastea a împlinit 7 ani. Cifră magică, nu? De azi simt că trec la un alt nivel, că începe școala și că am foarte multe de învățat, dar acești șapte ani de acasă au fost atât de vii și atât de plini, punând temelia a ceea ce eu abia acum înțeleg că începe: marea transformare.

 

Reclame

Această dulce provocare – 8 martie

 

1

Sunt Nastea, am 36 de ani și astăzi m-am trezit cu cea mai banal de comică întrebare: ”Cum, naiba, să înțeleg ce vor femeile?”. Banal pentru că e o întrebare retorică. Comică pentru că am auzit-o tocmai de la acela care, după părerea mea, știe mai bine răspunsul  decât mine. Nimeni altul decât consortul, tatăl copiilor mei, omul cu care împărțim aceeași farfurie de aproape 20 de ani. L-am privit cu o nedumerire ușor ironică:

– Dacă tu, cel care ai fost născut de o femeie, crescut alături de două surori, ai două fiice, te lauzi că soacra îți este cel mai bun prieten și de curând ai devenit ”bunel”, pisica fătând trei pui, dintre care cel puțin două femele, tu, nu știi acest lucru, de unde să-l știu eu?”. Consortul a înțeles că nu scapă cu una cu două de 8 martie.

***

– Păi, și ce cadou să-ți iau?, o altă întrebare nu mai puțin ridicolă.

– Dragul meu, după îndelungate și amănunțite cercetări, savanții britanici în sfârșit au descoperit ce vrea femeia.

– Da?

– Da, numai că ea între timp s-a răzgândit.

***

Dragi bărbați, când puneți întrebări de genul ăsta, nu vă înțeleg, serios. Chiar e atât de greu să alegeți un ”mimimi” drăguț din oceanul de oferte ce vă înconjoară? Parfumuri, rochii, lenejerie, bijuterii, produse cosmetice, proceduri SPA, călătorii, cine romantice, jucării de pluș, fotografii, bomboane,  tigăi și mixere la urma urmei. Flori… Sfinte Sisoe, numai florile cât fac. Și în toată multitudinea asta, îndrăzniți să-mi spuneți (nu toți, unii) că nu găsiți nimic altceva decât un gel de duș și că e greu să satisfaci o femeie? Pfff… Haideți să vă spun ce este greu.

***

Atunci când  vine vorba despre a face un cadou unui bărbat, femeile de multe ori au trei opțiuni de bază: chiloți, ciorapi, gel pentru ras. ”Nici chiar așa, Nastea”, aud o parte din cele zeci de voci ale femeilor pe care le cunosc răsunându-mi revoltat în creier. ”Avem o imaginație nițeluș mai bogată ca să nu ne rezumăm la obiectele menționate de tine”. Sigur că aveți și eu am, doar că… De exemplu, consortul preferă burghiuri electrice sau undițe profesioniste și spininguri. Un prieten de-al meu apropiat vrea bitcoin-uri și stocuri blockchain. Iar altul, atenție,  și-ar dori un Caterpillar S61 care citez: ”este în primul rând un smartphone şi apoi o unealtă de lucru. Astfel, dispozitivul are un hardware standard pentru categoria mid-range premium, un display Full HD de 5,2”, chipset Snapdragon 630, 4 GB memorie RAM, 64 GB stocare internă, cameră foto de 16 megapixeli şi un acumulator mare, cu capacitate de 4.500 mAh.” Ați înțeles ceva? Da? Minunat. Eu, de exemplu, am înțeles că preferințele consortului nu-s chiar atât de rele, și totuși… destul de greu de realizat, or, în materie de ciorapi  și chiloți mă pricep un pic mai bine decât în burghiuri.

***

Să revenim la oile noastre. Ce-i poți dărui unei femei? ”O inimă plină de dragoste, un umăr puternic pe care se poate sprijini și desigur copii, or copiii sunt florile vieții”. Of, iată tocmai în ajunul sărbătorii trebuie să se trezească mult stimabilii și prea curv…cuviincioșii din capul meu. Nu m-am așteptat la un asemenea scenariu. Am o replică pentru distinșii domni: vreți să dăruiți florile vieții? Nici o problemă, chiar vă rog, doar că asigurați-vă că pentru creșterea lor aveți ceva mai mult decât semințe bune de sădit.

***

Flori, flori și iarăși flori.

– Nastea, asta nu-i pragmatic, îmi spune consortul. Tu însăți ai spus că nu-ți plac florile, pentru că se ofilesc.

– Eu? Am spus așa ceva? Ei bine, am mințit.

Femeile mint. Cu regret, de multe ori pe sine. De ce? Pentru că… mai bine să-mi răspundeți voi.

***

Dar ca să nu mint vreau să vă mărturisesc că cel mai ”original” buchet de 8 martie mi l-a dăruit totuși consortul. E o istorioară întâmplată cu mulți ani în urmă, dar care și acum îmi stârnește emoții controversate. Așadar, închipuiți-vă: seara de 8 martie, șampania destupată, lumânările aprinse, bucatele aburind pe masă, eu în rochie de seară. Mai pe scurt, atmosphère romantique.

– Am pentru tine un cadou foarte special, îmi zice consortul. E o floare.

– Floare? Se va ofili.

– Aceasta nu. E o floare vie, veșnic verde.

– Nu sunt cea mai bună grădinăreasă. Precis se va ofili.

– Nu se va ofili și nici nu trebuie să o răsădești. E o floare foarte folositoare, cu proprietăți medicinale.

– Mi-ai luat un brad sau vreo aloe?

– Ei da! Îți spun, floarea asta n-are nevoie de ghiveci. Și nici nu trebuie s-o uzi.

– Ah, un cactus…

– Nu. Închide ochii și întinde mâna.

Acel moment trebuia de filmat, zău. Mai că nu stăteam în vârful degetelor murind de curiozitate. Consortul foarte atent îmi puse floarea în palmă. ”Ce-o fi oare?” mă întrebam în gând pentru că numai nu a floare semăna obiectul rotund și un pic încrețit. Deschid ochii și ce văd? … O ceapă încolțită.

–  Verde?

– Verde.

– Bună pentru sănătate?

– Bună.

– Se va ofili?

– Nu se va ofili.

Consortul avea dreptate până la cel mai mic detaliu eu pufnind în hohote de râs până la lacrimi. Ori poate ceapa își făcu efectul?…

***

Ce vrui să vă spun prin acest articol – oricât de complicat vă pare, să faceți fericită o femeie, e simplu. Or, atunci când iubești, vrei să dăruiești. Din inimă, pentru inimă.

P. S. Numai băieți, văr rog, nimic nu-i mai caraghios pe lumea asta decât un striptease masculin, mai ales cu grade în cap, kilograme în plus și zero auz muzical. Mai bine cumpărați o ceapă.

 

 

 

 

 

One man show despre dragoste în 14 acte

what-is-love1

1. Sunt Nastea, am 36 de ani și astăzi m-am trezit cu cea mai stupid de clișeizată întrebare din toate timpurile: ”ce este dragostea?”. Stupid pentru că nu are un răspuns univoc. Clișeizată pentru că răsună de prea multe ori și din prea multe surse. Dar cine sunt să judec? În fine, m-am avântat în niște discuții bizantine cu mine însămi, ca să înțeleg că… nici o brânză nu înțeleg. Alăturați-vă, n-aveți nimic de pierdut: ori ne țicnim împreună, ori începem a ne iubi ori… și una, și alta.

2. Dimineața stăteam liniștit la balcon, sorbindu-mi încet cafeaua. Nu deranjam pe nimeni, când deodată întrebarea asta ca un țânțar trezit din hibernare a început să-mi bâzâie în creier. După mai multe clipe în care-i urmăream tăcut bâzâitul, încercând s-o alung cu vreo postare interesantă pe Facebook, am simțit că ceva ușor ușor s-a clintit în bietul meu căpșor. Sau mi s-a năzărit, cine știe? Of, da oare în cap trebuie să se clintească acel ceva ușor ușor sau în piept? Parcă de acolo pornește totul, nu? 

3. ”Ia hai să măsurăm tensiunea”, îmi șoptește creierul care după atâția ani de lupte înverșunate cu inima, învață a capitula. Nu-i reușește în toate cazurile, dar cel puțin a conștientizat că mai bine cu inima să nu te pui în poară. Ea nu minte niciodată!

images

4. “Ha, ha, inima nu minte?! Pfff… Să mori, nu alta!” Această voce mlădioasă, ușor răgușită și cu note dulci de sarcasm n-am auzit-o demult. ”Pandora, ai găsit și tu timpul când să te trezești!”, o dojenesc în gând, la care îmi răspunde languros: “Nastea, nu știi că umbra nu adoarme niciodată?” și se întoarce alene pe cealaltă parte, căscând larg și mijindu-și ochii de somn.

6d9207d802b9e91570b97c87f5542b58

5. Volens nolens mi-aduc aminte de “Anna Karenina” a lui Tolstoi, apoi de Cécile de Volanges și Madame de Tourvel din “Legături periculoase” de  Pierre Choderlos de Laclos, ce să mai, am scris aici despre Marta, amanta lui Iosif. Toate aceste femei (și multe altele) iubeau… Sincer. Fierbinte. Mortal. Cu alte cuvinte, din toată inima, până la capăt… până la capătul capătului. Stop! Dar oare inima e cea de unde izvorăște această dragoste sinceră, fierbinte, mortală sau poate șmechera Pandoră ne orbește ochii mereu în căutarea unei spinări netede?

6. Habar n-am, zău. Totuși este diferență între ”a face sex” și ”a face dragoste”, nu? După mine, una n-o exclude pe alta, ba dimpotrivă, se completează reciproc. De cele mai multe ori, însă, fie una începe din alta, fie alta se termină, când cealaltă nici n-a început. ”Oh là là! C’est très bien, mă aplaudă creierul uimit de propria genialitate, acum fii bună și tradu pe înțelesul oamenilor ce ai în vedere”.

7. Și deodată în minte îmi apăru un amic vechi ce locuia în blocul vecin. Vai, ce chipeș mai era. Avea și maniere de gentilom. De-o plăcere să conversezi cu el. Apariția lui mereu stârnea o ușoară vâltoare a hormonilor tuturor reprezentatelor sexului feminin din ograda noastră. Într-o zi mi-a zis că e îndrăgostit. Îi luceau ochii. Zbura. Mai frumoasă femeie ca a lui nu exista pe fața pământului, citez: ”Monica Bellucci fumează nervos în colț”. Când ne-a făcut cunoștință, mi-am aprins liniștit o țigară, colțul așteptându-mă nervos. Peste 4 luni m-a anunțat că s-au despărțit. De ce? Pentru că citez: ”Nastea, eu nu mai am despre ce să mă fut cu ea”. În ziua ceea amicul meu s-a apucat de fumat.

J9yeylH

8. ”D’apoi așa poți și să mori!, strigă revoltat creierul. Dragostea e o boală, o boală letală…”. Pic, pic, pic… pauză. Pic, pic, pic. Tonometrul semnalizează că e timpul să mă opresc de pompat aerul în manșetă. Mdaaa… și viața e o boală letală. Altfel spus, dragostea e viață.

9. Mi-aduc aminte de un fost coleg de serviciu. Of, tare șugubăț. ”Nastea, mă întâmpină într-o dimineață cu o expresie a feței plină de entuziasm, am găsit formula existenței mele!” Booon, zic, hai, strălucește. ”Viața e plină de rahat, iar eu sunt plin de viață”. Toți firește că au pufnit în râs, la care colegul nu s-a fâsticit: ”Bre, noi toți facem rahat. Zi de zi. Tu faci rahat. Eu fac rahat. El face rahat. Până chiar și EA face rahat!”, îndreptându-și degetul spre monitorul meu. M-a împins păcatul tocmai în timpul acelei pledoarii să deschid o pagină de știri externe, da acolo pe prima linie realegerea cancelarului german. Mai nu m-am țâșnit pe mine, ce de plină de viață eram. Și totuși cel, care nu e plin de rahat în fiecare zi, să arunce în mine primul o piatră. Ba nu, să meargă mai bine la medic.

10. Dacă dragostea e o boală letală, atunci cum rămâne cu ”dragostea durează doar trei ani”? Zâmbetul Pandorei pe sub mustăți îl simt de la o poștă, dar ce să mă complic cu răspunsul. Frédéric Beigbeder a făcut-o cât nu se poate de reușit: „Iubirea – este o catastrofă iminentă. Știi că te vei izbi cu forţă de perete şi totuşi apeşi pe accelerator. Moartea zboară spre tine, iar tu cu zâmbetul pe buze, curios aştepţi momentul când maşina va exploda. Dragostea este singura dezamăgire programată, singura nefericire previzibilă, pe care o vrei din nou şi din nou.”

11. Prrrrr!, intestinul mă salută din cele mai adânci adâncuri. ”Fii sănătoasă, Nastea”, mă pupă creierul drept în cerebel. ”Ah, quelle sauvage”, exclamă afectat Pandora. ”Auzi, da poate-i timpul să nu ne mai rușinăm unul de altul?” întrebare ce-mi răsare din cerdacul amintirilor ducându-mă cu gândul într-o dimineață caldă și frumoasă în care m-am ițit de sub plapumă ca o fată mare, roșie ca o sfeclă, dar fericită. ”Tot ce-i fiziologic, e sănătos” și a urmat un ”prrrrr” la fel de zgomotos. Cine a zis că primele săruturi sunt cele mai dulci momente ce trebuie memorizate? Iată primele pârțuri pe seama cărora puteți face hohme unul în prezența altuia asta și este dragostea.

1348697114894_9262048

12. Pic, pic, pic… Pic, pic, pic… Piiiic. 110 pe 70 – normal. Pulsul 90 – cam ridicat, da poate așa și trebuie să curgă sângele într-o inimă fierbinte? Brusc telefonul începe a vibra pe masă. Cine o fi atât de matinal? ”Nastea, tocmai m-am îndrăgostit”, la celălalt capăt de fir vocea euforică a prietenei mele. Tot mai bine așa noutăți decât cele transmise la televizor. ”Nastea, de îndrăgostit, m-am îndrăgostit, dar nu sunt sigură că el e EL și în genere, tot asta așa-i de complicat… Of, la ce-mi trebuie mie dragostea asta, de parcă nu aveam destule probleme și fără ea?”. ”Uite, îi răspund, sunt două criterii după care eu personal, înțeleg cine-s oamenii mei și cine nu: 1. Dacă în momentul acesta ar trebui să donez un rinichi, cui i l-aș da fără a clipi din ochi? 2. Dacă azi ar fi ultima zi din viață, cu cine aș petrece-o și ce aș face?”. Să iubești e simplu și totuși foarte complicat.

Who-said-it-was-hard-to-explain-Love-and-Sex-Couple-Perfect-Love-and-Friendship-its-complicated-Sex-and-Friendship-friends-with-benefits

13. ”Dragostea e un dar!”, în sfârșit îmi vorbește inima. Glasul ei mă învăluie cu o căldură plăcută: ”nu sunt atât de rațională ca mon cerveau și nici seducătoare ca Pandora, dar eu simt. Atunci când intri într-o cameră și aprinzi lumina, tu o vezi, indiferent de intensitatea ei, tu simți că ea este. Iar când o stingi, ea nu-i. E întuneric beznă.” ”Chm, chm, intervine creierul, Einstein spunea că iubirea este singura forță, extrem de puternică, care include şi guvernează totul, care stă în spatele oricărui fenomen din univers și pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală.” ”Dragii mei, se întinde galeș Pandora, se pare că azi vom avea un rendez-vous super romantique, dar să nu ne pripim prea tare. Între dragoste și ură nu este doar un sex.”

14. Pe final voi repeta ce am scris de multe ori în articolele anterioare: dragostea e un război, un război frumos. Platon spunea: ”Poți trece prin mii de corpuri, ca să ajungi să iubești un suflet”, la care eu voi adăuga: ”ca să cunoști și să iubești cu adevărat un om, trebuie să treci cu el prin război”. De ce război? Pentru că e o luptă veșnică de impărțire a teritoriilor, de stabilire și ocrotire a liniei de hotar. De ce frumos? Pentru că nimic nu-i mai plăcut decât să închei un tratat de pace reciproc avantajos. 

P. S. Prieteni, prin acest text am vrut să vă ridic dispoziția, dacă e morocănoasă – pentru unii Sfântul Valentin fiind o adevărată provocare – ori să vă trezesc amintiri plăcute care să vă pună pe fapte mari. Mai mult decât atât, prin acest text, îmi încerc puterile într-un nou gen de scriere, tocindu-mi stilul, de aceea v-aș aprecia părerile pe care le lăsați fie aici, fie pe pagina mea de Facebook.  Iar pentru ”like” și ”share” un pup virtual din partea mea.

 

Maria merge la plimbare

4632927830_03e96795e4_b

– Mda… s-a schimbat orașul, îmi spune verișorul sosit de peste hotare pe care trebuia să-l întâmpin la aeroport.

Pe Nelu nu l-am văzut de vreo patru ani, timp în care și-a căutat locul sub soare în diferite țări ale lumii. Cel mai mult ce-mi place la el este spiritul de observație și un simț al umorului cărui uneori cu greu îi fac față. Sâmbătă, 11:00 noaptea, Nelu mă întâmpină cu un zâmbet până la urechi și un cogeamite trandafir alb.

– Bre, cine pe cine întâmpină?

– Ghici ghicitoarea mea, îmi face din ochi Nelu, dintre verile din lume, care-mi este cea mai dragă? și mă cuprinde strâns, de parcă tot acest timp și toată această distanță între noi nici nu ar fi existat vreodată.

– Hai, urcă în mașină. Mergem acasă.

– Orașul seamănă cu o ghirlandă de Crăciun, îmi spune Nelu după ceva vreme de condus, doar că știi, din alea sovietice.

– De ce?, pufnesc în râs.

– Alea ardeau toate la fel, indiferent de culoare. E mult mai luminos acum orașul și totuși sumbru.

– Hm…

– Cutii și becuri, becuri și cutii, vorbește Nelu mai mult cu sine îndreptându-și privirea ba într-o parte, ba în alta.

Apoi tăcere. Am inclus radioul. Personal, îmi place să conduc noaptea. Drumurile sunt libere, sirenele reduse la tăcere, pietoni puțini, iar pentru un om ca mine, care suferă de hemeralopie (n. r. afecțiune numită în popor ”orbul găinilor”), iluminarea străzilor e mai mult decât binevenită. Și totuși undeva în adâncul sufletului eram de acord cu vărul. La toată strălucirea asta, ceva lipsește. Un element pe care nu-l pot defini, dar îi simt foarte mult absența.

– Auzi? mă ghiontește Nelu, trezindu-mă din gânduri, da de când stațiile Peco s-au transformat în cafenele pentru tineret?

– Ce? întreb nedumerită.

– Am trecut deja de a treia benzinărie și văd doar băieți și fete adunați în jurul mașinilor. Înainte, în afară de șoferi de camion și taximetriști nu prea era lume, acum e doldora de oameni. Ia privește, ăștia în genere fac discotecă.

Am întors capul. Două fete se mișcau lasciv în fața unor băietani ce sorbeau lacom bere direct din butelia de 2 litri. Zilele de luni și până jooooi, se auzea vocea Deliei din difuzoare, le-am lăsat pe altă dată… Curios, oare ce fac acești adolescenți cu ale lor zile de luni până joi? Dar ce știu eu? Au trecut 20 de ani de când aveam vârsta lor.

– Hai la o cafea, zice Nelu, rupându-mă iarăși din mrejele amintirilor. E drăguță stația asta de alimentare.

Intrăm. Comandăm. Nelu îi face un compliment vânzătoarei că o cafea atât de gustoasă n-a băut în viața lui, la care doamna oftează din greu.

– Ce s-a întâmplat?, o întreabă Nelu buimăcit că n-a reușit s-o atragă cu vrăjile lui de gentilom.

– Of, of, of, vine noaptea cea târzie…

– Ah, e clar. Ați obosit.

– Da de unde? Schimbul abia s-a început.

– Atunci ce e?

– E periculos. Of, nu înțeleg ce timpuri mai trăim.

– Ei, mătușică, dar anii ‘90 nu ți-i aduci aminte?, zice Nelu pe un ton sarcastic.

– Nu știu, nu știu… Trecut-am și prin ‘90, da așa cum amu’ nu-mi amintesc să fie…

– Păi, dar ce e diferit acum de atunci?, intervin eu curioasă.

– Fetele. Fetele, doamnă. Of, tare rele s-au mai făcut. Am fost și eu tânără, umblam pe la dansuri, mai ieșeam cu băieții la cinema, dar nu eram așa.

– Ei, ăsta-i veșnicul conflict între generații. Despre asta Dostoievskii a scris prea bine, zice Nelu pe un ton de profesor.

– Greșiți domnule, insistă vânzătoarea. Și înainte se întâmplau cazuri când fetele se luau la harță, ori mai furau câte ceva, dar acum e altfel. Ele nu se mai tem de nimic. Dacă nu le îndeplinești hatârul, te trimit la origini în cel mai bun caz. Deunăzi una îmi flutura cu cuțitul amenințându-mă că-mi va scoate ochii dacă nu-i vând o sticlă de votcă…

Și nici nu-și termină vorba, că ușile se deschiseră brusc. Intrară două fete de vreo 16 ani și patru vlăjgani. Privindu-le fețele hotărâte, eu și Nelu ne-am dat la o parte. Cea machiată strident se apropie de vânzătoare.

– Zina, ia dă-mi sticla ceea de cognac ”Călărași 5 stele”.

– Maria, e trecut de 10, nu am voie. Și apoi, tu nu ai majoratul.

– Zina, tu ce? Vrei probleme?

– Maria, da tu nu te temi la urma urmei? Ia uite, că vlăjganii iștia n-o să te plimbe pe la cinema.

– Auzi fa, eu câți din ăștia am văzut până la dânșii și prin câte am trecut, apoi la tine Zina, pielea s-ar face de arici. Tacă-ți lioarba și dă-mi sticla ceea dacă nu vrei probleme.

Zina umilă îi întinse sticla sub tejghea, ascunzând banii în buzunarul de la șorț.

– Of, poate nu s-a vedea la cameră.

– Care cameră fa? Ce?, hohoti Maria. Te temi să nu devii zvezda Youtuba? Și hohotind așa mai departe, îl apucă de braț pe unul din băietani și ieși afară.

– Ați văzut? Făcu Zina după ce gașca plecă. Ei cum chiar așa?, se tot văicărea vânzătoarea. Maria are 15 ani. Maică-sa lucrează în două locuri ca s-o întrețină. Biata femeie, abia de mai apucă să pună ceva în gură. Veșnic aleargă, aleargă, aleargă. A slăbit atât de tare încât o suflă vântul. Maria e singura ei fiică. Tatăl fetei a decedat cu doi ani în urmă. De atunci Maria practic nu vorbește cu maică-sa. Doar îi cere întruna bani, iar când aceea o întreabă pentru ce, primește răspunsul: ”Maria merge la plimbare”. Iată așa și vorbește despre sine: la persoana a treia.

Ne-am terminat în tăcere cafeaua, pornind din nou la drum.

– Cum crezi, ce-i lipsește Mariei? Care e motivul pentru care a ajuns așa cum am văzut-o astăzi?, îl întreb pe Nelu peste un timp, deoarece eu, lucrând aproape un an în domeniul antiviolență, nu aveam răspuns.

– Nu știu, Nastea, sincer, nu știu, dar în orice caz nu durerea, pentru că cel mai simplu e să te doară.

Am inclus din nou radioul. Vocea lui Șatunov încă mult timp îmi răsuna în urechi: ”Белые розы, белые розы, / Беззащитны шипы, / Что с вами сделали снег и морозы, Лёд витрин голубых”…

De veghe

DSC_0486

Istoria asta nu ar fi apărut pe blog dacă vineri seara, la un pahar de vorbă bună cu prietenii, nu aș fi auzit-o de la Gelu, un amic de-al meu din anii de liceu. Cât purtam discuții înflăcărate despre ce se mai întâmplă la nivel geopolitic, ce mai pun la cale cutare și cutare, despre tot felul de teorii ale conspirației și bătăliile dintre forțele binelui și răului, despre ultimele noutăți din necurpinsul spațiu al Facebook-ului (citește: FSB-ucului) moldav, am ajuns la mult controversatul subiect al campaniei #metoo.

Unii s-au pronunțat destul de apatic, spunând că asemenea revelări nu duc la nimic bun, alții demonstrau cu spume la gură cât de importantă este implicarea, Gelu mai tot timpul tăcea, sorbindu-și agale berea.

– Nastea, nu-mi voi expune părerea, în schimb o să-ți povestesc o istorie din copilăria mea, iar tu singură-ți vei face concluziile. Cu aceste cuvinte Gelu și-a pornit relatarea.

Era începutul anilor ‘80. Gelu avea 8 ani, Ancuța – surioara pe care o iubea ca pe ochii din cap –  5, când toată familia a fost nevoită să se mute cu traiul într-unul din cele mai nordice orașe din Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică. Tata lui era inginer și a fost dislocat la o bază militară de acolo.

– Ce curajoasă mamă ai, îi zic, nu orice femeie cu doi copii mici s-ar apuca să se mute la dracu-n praznic, mai ales cu iernile lor atât de geroase.

– N-a avut încotro. Pe timpurile celea ordinele de sus nu se puneau în discuții. Țin minte că a durat cam două săptămâni să ajungem acolo. Ancuța parcă era o jucărie hopa-mitică (n. r. неваляшка), toată încotoșmănată, îmbrobodită, numai ochii îi străluceau ca două steluțe. Pe ea frigurile și ninsoarea n-o speriau. Eu personal mă simțeam ca un astronaut. De altfel aveam și visul să îmbrățișez această profesie. Într-un cuvânt, Nordul ne-a primit cu brațele deschise, iar noi nu ne-am dat în lături.

– Da unde locuiați?

– Pe teritoriul bazei militare erau două blocuri locative a câte cinci etaje. Știi, din alea care se construiau pe timpul lui Hrușciov? Ograda era plină de copii, Ancuța fiind cea mai mică dintre noi. Iarna ne adunam la parter și de regulă lăsam toți jucăriile acolo. Printre noi mereu se afla nenea Senia.

Aici mi-am ciulit urechile, Gelu observându-mi reacția, dădu din mână.

– Nu e ceea ce-ți imaginezi. Nenea Senia, de fapt Semion Ivanovici, era un electrician, despre care se spune că sunt trimiși de la Dumnezeu. Un bărbat scund, trecut de-a doua tinerețe, un pic chel și cu ochelari mari ca la țestoasa Tortila. Purta o salopetă albastră și un sacou larg cu multe buzunare, din care mereu scotea câte un măr sau o bomboană, ca un magician adevărat. În afară de: ”Ține un cadou de la nenea Senia”, nu-l prea auzeam vorbind. Un detaliu totuși mi s-a întipărit în minte. Noi, băieții eram de regulă foarte gălăgioși. Ne luam la harță deseori de la niște fleacuri. Fiecăruia îi plăcea să se laude cu ce are pe acasă, unde a fost cu mama și tata – știi tu, poante de genul: ”cine-i cel mai tare din bloc”. Nenea Senia în timpul acestor discuții repara câte un bec, ori unea vreun cablu rupt. Apoi se apropia de băiețelul cel mai gălăgios și mângâindu-l pe cap îi spunea cu o voce blândă: „Ești un băiat foooaarte cuminte” și pleca. Dar nu înainte de a te fixa cu o privire extrem de pătrunzătoare.

– Ce legătură are acest nenea Senia cu istoriile din seria #metoo?, îl întreb pe Gelu. Vrei să zici că făcea parte dintr-o rețea mare de … de… agresori?, îl întreb simțind cum un val de dezgust mi se prelinge în conștiință.

– Ai răbdare și ascultă mai departe. Într-o zi Ancuța a coborât la parter și a observat că toate jucăriile ei lipsesc. Le-a găsit în mâinile a doi băietani mai mari care au îmbrâncit-o, numind-o urât și trimițând-o la origini. Ancuța biata nici nu știa asemenea cuvinte. A venit acasă cu fața plină de lacrimi: ”Badeaaaa, plângea sughițând, băietii lăi, mi-au fulat toate iucăliile”. Bineînțeles că nu am putut rezista la o astfel de nedreptate. Mi-am luat sabia de lemn și m-am dus să mă clarific cu potlogarii. Deși eram cu doi ani mai mic decât ei, eram destul de zdravăn ca să le dau la moacă. Unuia chiar i-am și spart nasul. Iată așa: cu o simplă sabie de lemn am readus jucăriile în mâinile proprietarei. Spre nenorocul meu, însă unul din acei băietani era fiul șefului diviziunii militare, unde lucra tata… Stai să trag vreo două gâturi că mi s-a uscat în gură de la atâtea amintiri.

Gelu sorbea lacom berea rămasă.

– Ce-a pățit familia voastră după asta? Tatăl tău a fost alungat de la serviciu?

– Mhm… alungat… Ai mai vrea tu? Spuse Gelu cu un zâmbet plin de satisfacție. A doua zi dimineața, tata intră la șeful său în cabinet, așteptându-se la cele mai aspre sentințe. Când a intrat, nici nu voia să-și ridice ochii din podea. ”Vasile Ignatievici, l-a întâmpinat destul de sever șeful, ieri a avut loc un incident cu participarea fiului dvs. chm… chm…în urma căruia au avut de suferit mai mulți copii”. Tata deja și-a luat rămas de la slujbă, când deodată auzi: ”Vreau să-mi aduc scuzele oficiale din partea întregii mele familii, în special din partea lui Borea, care v-a jignit copiii. Borea, știți, este un copil hiperactiv și nu întotdeauna își poate stăpâni emoțiile. Sper că vom putea da uitării acest mic incident care nu se va mai repeta niciodată”. Tata a înlemnit. Nu-i venea să-și creadă urechile. Cum? Șeful lui, militar cu un rang extrem de înalt, își cerea iertare pentru că eu, Gelu, i-am spart nasul fiului său? Așa ceva putea doar să viseze într-un coșmar de tragicomedie curată. Se vede că pe față i se citeau multe, în mod special această întrebare retorică. ”Ah, da, adăugă șeful. Țin să vă menționez că o foarte mare claritate în elucidarea cazului respectiv i-o datorăm tovarășului Semion Ivanovici”, abia atunci tata îl observă pe nenea Senia, stând la coțul mesei și ștergându-și ochelarii. „Semion Ivanovici face parte din grupul consilierilor secreți pe lângă președintele KGB”. Tata înghiți în sec, nenea Senia apropiindu-se de tata și privindu-l drept în ochi îi spuse: ”Sunt băieți foooaaarte cuminți, dar sunt băieți pur și simplu cuminți. Băiatul dvs este unul cuminte”.

– Hmm… Deci Semion Ivanovici v-a luat apărarea? De ce? Avea ciudă pe șeful tatălui tău sau poate tatăl tău îi trebuia pentru anumite scheme? Care până la urmă a fost motivul?

– Nici unul din cele enumerate de tine. Motivul a fost unul banal de simplu. Semion Ivanovici lucra pentru KGB, dar Semion Ivanovici era un om bun care nu suporta abuzurile sub nici o formă și mereu sărea în apărarea copiilor mai slabi.

– Și totuși, de ce mi-ai povestit toate astea, Gelu?

– Înțelegi Nastea, în lume sunt persoane care luptă deschis și vehement pentru apărarea drepturilor omului, sunt persoane care dimpotrivă, consideră că victimele singure sunt responsabile de ceea ce le se întâmplă. Sunt persoane care apără, altele care acuză. Sunt persoane care vorbesc, altele căror le este în cot.

Iar între timp sunt așa persoane ca Semion Ivanovici. Și nu contează din care sistem fac parte. Ei tac. Tac și fac, stând mereu de veghe.

Lena sau adolescență, dulce păpădie

tanti nastea lena

Pe Lena am cunoscut-o în vremea când lucram la TV. Trebuia să filmez un reportaj despre balurile de absolvire organizate în școli. Am sosit la un liceu destul de popular la noi și cât filmam înmânarea diplomelor, am remarcat că pe eminenta clasei nimeni n-o aplaudează. Nici măcar profesorii. Evenimentul se petrecea în sala de festivități la etajul patru. Ulterior elevii cu tot alaiul de părinți au intrat în clasă.

 

Lena a rămas singură pe culoar privind în gol la geam. Eu îmi așteptam cameramanul ca într-un moment să tresar de la întrebarea ei șoptită parcă pe alături, dar cu intonație fermă:

 

– Mă serviți cu o țigară? Știu că fumați, v-am văzut pachetul în buzunarul din spate.

 

– Nu e prea devreme la vârsta ta?, am întrebat-o ironic și atunci și-a întors fața spre mine. Mă priveau doi ochi albaștri albaștri în care se citea o nemărginită tristețe și înțelepciune prea vădită pentru anii ei.

 

– Nu vorbiți cu ea, mi-a strigat un băiat ieșind din clasă. E o curvă!

 

– Ce-ți permiți tinere?, l-am întrebat aspru.

 

– Lăsați-l, m-a tras de mână Lena, eu nu-i atrag atenție, nu-i atrageți nici dvs., și iarăși se izolă de lumea din jur cu acea privire ațintită spre geam.

 

O priveam și m-au cuprins emoții de nedescris. Parcă m-am întors în timp. Scundă, un pic gârbovită și îngustă în umeri, dar emanând fermitate în toată statura ei.

 

– Cum te cheamă?

 

– Lena.

 

– Elena?

 

– Nu, simplu, Lena. Păi îmi dați o țigară sau nu?, mă întrebase oarecum absent.

 

– Hai să mergem în curte. Voi trage și eu o pipă cu tine. Îmi voi aduce aminte de anii de liceu când ne ascundeam și noi pe la colțuri.

 

– Eu pe ai mei prefer să-i dau uitării.

 

– De ce colegul te-a numit așa?, am îndrăznit s-o întreb după câteva fumuri trase în tăcere.

 

– Din cauza lui Radu. Un băiat din clasa noastră.

Răspunsul ei mi-a răscolit niște amintiri neplăcute, simțind cum în interior încep a fierbe. Îmi pregăteam deja discursul înflăcărat despre cum nu ar trebui să se lase înjosită de un băiețaș care tocmai a descoperit că are penis, când a urmat istoria ei după care am amuțit.

 

– Mereu am fost retrasă. Îmi place mai mult compania cărților decât a colegilor. Pentru mine toate materiile erau ca untul uns pe pâine. Radu nu era cel mai tare din clasă, dar învăța bine. Nu era nici prea frumos, nici prea urât, dar îl iubeau toți. Era mereu în centrul atenției scornind tot felul de hohme. Îl iubeau și profesorii. Putea să-i dezarmeze cu o simplă glumă sau întrebare stupidă pe care obișnuia să le pună ca să întindem timpul să nu ieșim la tablă. Ce să zic, toate fetele se topeau după el. Cred că eram vreo două – trei care îi țineam pieptul. Mie de fapt îmi era total indiferent. Îl tratam ca pe un țânțar care mă sâcâie în timpul orelor. Avea vederea proastă, purtând ochelari. Se așeza mereu din urma mea ca să întrebe ce scrie pe tablă.

 

…A tras iarăși câteva fumuri în tăcere, eu încercând să intuiesc ce va urma.

 

– Era în ajunul Anului Nou când am decis să organizăm o petrecere cu clasa într-o clădire părăsită de la marginea orașului. Nu voiam să merg, dar m-a convins Radu în ultimul moment. Era frig afară, iar el mă privea atât de convingător de după lentilele aburite de respirația lui caldă… Cred că asta și voi ține minte pentru tot restul vieții. Ochii ceia ca doi cărbuni de după ochelarii lui încețoșați: ”Hai, Lena cu noi. Mereu stai cu nasul în cărți. Cât se poate?”, mi-a luat palma rece ca gheața între mâinile lui. ”Nu vei regreta”, îmi repeta tot drumul încolo. Ce naivă eram… Ce naiv era!…

 

… Mai trage un fum. Țigara aproape că s-a stins. Eu stăteam neclintită, ținându-mi respirația și absorbind fiecare cuvânt al ei, de parcă orice sunet de-al meu ar sparge taina împărtășirii între noi.

 

– Ajunși acolo, colegii au pus muzică. Inițial toți toastam, îndrugam verzi și uscate. Cineva își făcea de cap chiuind pe tot cartierul. Eu stăteam la un geam spart cum obișnuiesc mereu să fac. Mă uitam la cel mai popular cuplu din liceu. Dansau în mijlocul încăperii și erau frumoși. Era o chimie între ei (n. r. ”Doamne, fata asta știe de chimia între oameni?”, mă întrebasem în acel moment). Radu s-a apropiat de mine tiptil. Mă cuprinse din spate: ”Știi, că noi suntem mai frumoși ca ei”, îmi șopti în ceafă. Am încremenit. În acea clipă m-a întors înspre el, luându-mi fața în palme. Nu vedeam decât ochii lui de sub lentilele groase și zâmbetul cald… până la urechi… terminându-se cu două gropițe în obraji. Atât de aproape… Atât de departe…

 

”Atenție, poliția!”, răsună în următorul moment. Radu, fâsticit s-a izbit înspre fereastră. L-am văzut cum se apucă de perete și vrea să pășească spre fereastra de alături care ducea în altă cameră. Peste câteva secunde am auzit un strigăt înăbușit.

 

”A murit Radu”, strigau colegii din jur. ”Liniște, toată lumea!”, se auzea vocea polițistului. ”Chemați ambulanța!”, țipa șefa clasei. Eu nu puteam să ma uit pe geam. Stăteam așa înțepenită, când un coleg mi-a urlat în ureche: ”Lena, tu nu vezi? Radu e mort! Din cauza ta!”

… Am stins mucurile de țigară. Lena tăcea, tăceam și eu. Nu știam ce să zic. Nu găseam cuvinte. Am luat-o de mână când a început să plângă. Plângea în hohote, eu cuprinzând-o și șoptindu-i tradiționalul: ”totul va fi bine”.

 

– Radu a murit pe loc. Și-a rupt coloana vertebrală în zona cervicală. Știți de ce a sărit ca șarpele? Avea un joint la el și s-a speriat că poliția îl va închide. Un joint… Un amărât de joint! Doamne, pentru asta merita să-și riște viața? În atâtea țări e legalizată marihuana și poftim, Radu e mort! Am aflat abia după moartea lui că de doi ani de zile se usca după mine. Avea și piese muzicale pe care mi le-a dedicat. Radu mai cânta și la chitară. Zicea ca ori se însoară cu mine, ori basta. Niciodată nu am fost îndrăgostită de el, dar atât de mult mi-i dor să văd acele buze cărnoase pe care așa și nu am mai apucat să le sărut… Colegii lui Radu, cum de altfel și maică-sa cred că eu i-am strecurat jointul în buzunar. La poliție cazul a fost clasificat drept accident din imprudență, dar toți colegii, părinții și profesorii mă acuză pe mine. Eu locuiesc doar cu bunica, ea are inima slabă și nu-i zic nimic. Doamne ferește, s-o mai pierd și pe ea…

 

Urcam scările spre cabinetul de dirigenție cu inimă grea. Cameramanul filma balonașele date drumul în aer, hohotele vesele ale absolvenților, părinții îmbrățișându-și copiii, iar eu parcă eram paralizată când o voce stridentă mă scoase din transă:

 

– Dvs. ați vorbit cu rapănul ăsta?, și un deget îndreptat spre Lena.

 

– Poftim? făcui mirată.

 

– Fata asta mi-a ucis băiatul!, striga isteric o adunătură de cârlionți bruneți strânși cu o agrafă mare de plastic. Lângă tablă, alături de pictura lui Ștefan cel Mare și Copacul Eminescian era poza unui tânăr cu un zâmbet atât de cald și deschis, terminându-se cu două gropițe și întronat cu doi cărbuni licărind după lentile groase. Radu ***, 1992 – 2010.

P. S. Am făcut reportajul care a ieșit destul de vesel. Lena a stat tot timpul într-o parte. N-am iscat atunci nici o discuție cu părinții sau profesoara. Am tăcut, dar mereu mă uitam la Lena. Voiam să-i spun atât de multe… Ea privea absent la geam. Azi noaptea am visat-o. Ea și Radu se sărutau.

 

36 de istorii adunate în 36 de ani

1.

Sunt Nastea și îmi încep ziua cu trista și optimista constatare că fac 36 de ani. Tristă pentru că 36 deja nu mai e ”puțin peste 30”. Optimistă, pentru că 36 nu e nici ”puțin sub 40”. Așa că dacă cineva în următorii 4 ani mă întreabă ce vârstă am, voi răspunde că: ”puțin peste 35”.

2.

Am înțeles că m-am maturizat în momentul în care am încetat să-mi aștept cu nerăbdare ziua de naștere. Și totuși… undeva acolo adânc este o Nastea care continuă să meargă în vârful degetelor prin casă, răscolind fiecare sertar în căutarea cadourilor surpriză. Ea nu doarme. Ea este vie și asta-i minunat.

3.

Nu mi-e frică să recunosc că mi-e frică de bătrânețe, pentru că în țara noastră a fi bătrân e mai mult o sentință decât onoare, dar admir oamenii care îmbătrânesc frumos, în special femeile.

4.

În general natura este foarte nedreaptă cu noi din acest punct de vedere, pentru că în interior ne oprim la vârsta de 25 de ani (maximum 30). Și dacă oglinda ne mai poate minți, pașaportul nu iartă niciodată.

5.

În goana după frumusețe, multe femei caută să fie amăgite de oglindă și nu le judec. Personal mi-am făcut două operații plastice la abdomen și eram pe cale de a-mi implanta silicon în sâni. Dar iată ce m-a făcut să mă răzgândesc:

6.

Cât stăteam internată la clinica de medicină estetică, aveam o vecină care tocmai și-a făcut operație la nas, și-a înlăturat ridurile din jurul ochilor, și-a mărit un pic buzele. Avea toată fața bandajată, în afară de ochi și o mică crăpătură la buze, iar deasupra un ciuf de păr prins cu un elastic verde. Mi se asocia cu un fel de Ninja Cipollino. Când și-a revenit după anestezie a început să-mi povestească despre toate peripețiile ei cu chirurgii plasticieni. Era a șasea ei intervenție de acest gen. În afara de Moldova, a fost și în Cuba, și în Germania – ba să-și mărească pieptul, ba să-și modeleze coapsele, ba să-și micșoreze pieptul la loc, ba să-și uniformizeze pieptul, întrucât după una din operații un sân era mai mare ca altul. Eu o ascultam și volens nolens mi-am adus aminte de un banc: ”Stau de vorbă un câine lup și un câine shar pei: Auzi, bre, face câinele lup, vezi cicatricea asta? E de la bătaia cu javrele din ograda vecină. Da cicatricea asta de pe laba dreaptă o vezi? L-am salvat pe stăpânul meu de la tâlhari. Da vezi caninul ăsta rupt? Am ucis un vulture pe câmp. După o pauză, shar pei-ul timp de cinci minute își strânge toată pielea de pe spate în vârful capului: Auzi, bre, vezi borta asta? Păi aista-i curul meu”.

7.

Femeia ceea m-a lăsat să-i ating sâinii când am întrebat-o cum sunt. Și erau într-adevăr vânjoși ca două mere fragede. ”Îți place?” mă întreabă cochet, imediat adaugând: ”și lui Hans al meu îi place. Suntem căsătoriți de trei ani. E neamț și e cu șapte ani mai tânăr. Mereu îmi spune că nu-mi trebuie atâtea operații, dar singură știi cum e… Azi îți spune una, mâine o atinge pe alta. Practic nu-mi mai simt gurguiele, dar nu-i nimic, lui Hans îi place”. Ba să se mai ducă acest Hans în pizda măsii! Când am auzit că în urma implantului scade sensibilitatea sânilor, mi-a trecut orice gând la chirugia estetică. Dacă unui bărbat nu-i plac țâțele mele, e problema lui, nu a mea. Eu de dragul unei erecții amărâte, nu voi renunța în veci la plăcerea pe care o simt de la o mângăiere de sân. Să-și mai pună toți Hansii la un loc pofta-n cui!

8.

Dacă tot am pomenit de tema sexului, mereu am spus-o: tătuca Freud a avut dreptate. Dar și poetul a avut dreptate: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Eu pot face sex și să-mi placă. Pot face dragoste și să-mi placă. Să fac sex și dragoste concomitent îmi place cel mai mult. Dar… când nu iubești ce vrei, iubești ce ai.

9.

– Te iubesc.

– Te-am iubit.

Tocmai am scris cel mai scurt roman de dragoste.

10.

Să revenim la temele tabu. Despre preferințele sexuale, iarăși îl voi cita pe Freud: ”singura anomalie sexuală e totala asexualitate, restul ține doar de gusturile fiecăruia”. Cu alte cuvinte, dacă e reciproc, de comun acord și nu implică violența altora, oamenii pot măcar și să se cace pe pod dacă asta le aduce plăcere. Important e să fie fericiți. Taaare nu-mi plac oamenii cu mutre înăcrite.

11.

Deseori aud femei trâmbițând la stânga și la dreapta: ”Mie nu-mi trebuie nimeni. Absolut nimeni!”. Eu râd pe sub mustăți: ”da mie îmi trebuie și-mi trebuie tare, numai că nu un nimeni”.

12.

În general, sexul este cea mai sinceră formă de comunicare între doi oameni. Vrei să cunoști cu adevărat omul? Vrei să vezi ce simte față de tine? Ce simte față de sine? Ce nivel de inteligență are? Fă sex cu el. Fiecare va înțelege acest mesaj în măsura propriei gândiri, educații, experiențe.

13.

Fetelor, toate cinele și plimbările romantice sub clar de lună, toate invitațiile pe la cenacluri, concerte, spectacole, expoziții și altele, toată corespondența asta siropoasă cu emoticoane, puncte de suspensie și semne de întrebare, toate discuțiile filosofice până la răsăritul soarelui… toate în cele din urmă se vor termina în așternuturi. Și e mare păcat să-ți pierzi timpul cu lunile sau chiar cu anii când acolo e blionc. Dar da, undeva în străfundurile conștiinței mele este o Nastea care scrie poezii de dragoste și trimite inimioare prin sms.

14.

Prea cuviincioșii cu spume la gură tot fac sex. ”Ești o curvă, fa!”, îmi vor striga unii, alții îmi vor șopti dojenitor la spate. Le voi răspunde simplu: ”Și mă mândresc cu asta”. Unii dintre cititorii blogului știu că în adolescență am fost victima fenomenului care astăzi se numește bullying sexual (vezi aici). Am supraviețuit și am învățat totodată să tai foarte bine în elanul (citește: ouăle) mistreților libidinoși.

15.

Și da, copiii noștri tot odată și odată vor face sex. Despre educația lor sexuală se duc multe discuții. Eu de cele mai multe ori tac. Tac și fac.

16.

În primul rând consider că pe copil nu trebuie să-l amăgești cu tot felul de aiureli de genul: ”te-a adus barza” sau ”te-am găsit în varză”. Nu de alta, dar el oricum își va afla originea și atunci, credeți-mă, voi înșivă veți deveni varză în ochii lor.

17.

Primul cuvânt pe care i l-am tălmăcit fetelor mele când am început să vorbim despre sex este ”intimitate”. Le învăț să-și iubească intimitatea, să o aprecieze și să o împărtășească cu cine ELE, în primul rând, vor crede că e cazul. Cred că femeia trebuie să se cunoască pe sine din toate punctele de vedere. Inițiindu-se, ea ulterior poate singură decide și, mai important, ALEGE cine îi convine și cine nu. Iată de ce nu am fost niciodată la împărtășit și probabil nici nu voi merge pentru că nu-i pot mărturisi unui preot drept păcat ceea ce eu consider o revelație divină. Și apoi, în Dumnezeu cred mai mult decât în oameni.

18.

Vorbind de alegeri. Ale mele nu întotdeauna au fost reușite, dar au fost mereu ale mele. Să ai cap pe umeri e un har (citește: car) pe care nu oricine îl poate duce. De cele mai multe ori oamenii se lasă conduși.

19.

Mai ales bărbații. Mai ales bărbații puternici. Mai ales bărbații puternici în spatele cărora stă o femeie puternică… și multe altele. E un joc frumos această naivitate între sexe, în care unul crede că alege, iar altul crede că-i ales. Cândva singura replică pe care o aveam în acest sens era: ”Just do it! Do it mother fucker!” Astăzi, însă am atins un alt nivel: ”This is not a game. This is sport. Just sport. Enjoy!”. În cele din urmă sportul face sănătate.

20.

Apropo, de sport. Știți acel moment când stai la masă cu oameni destul de rotofei, iar tu nu prea mănânci, pentru că nu reușești să le ții pasul, iar ei se uită așa iscoditor la tine și printre molfăieli, te întreabă: ”Ce? Te-ai apucat de figură?” Și neapărat între felul întâi și doi îți vor povesti despre regimul miraculos pe care l-a urmat cutare sau cutare, sau dieta mirabolantă pe care au citit-o în revista cutare sau cutare. Păi iată desertul, de obicei începe cu discuțiile despre sportul care ți se potrivește cel mai bine.

21.

Apropo, de sănătate. Voi nu ați observat la moldoveni un fenomen straniu de a toasta pentru sănătate în timp ce țin paharul de vin într-o mână și țigara în altă mână? Fiți pe pace, eu tot așa fac.

22.

Vă plac bancurile despre blonde? Eu le ador și da, sunt blondă până în măduva oaselor. Îmi permit luxul de a fi ”blonduță” și apoi de la o blondă nu te poți aștepta la prea multe. Până adineauri credeam că tot ce ține de domeniul IT și automobile, pentru mine e din categoria SF-urilor. Dar nimic nu e imposibil pentru o blondă. Am elaborat și site-uri, fac și marketing online, iar de ceva timp conduc un Volkswagen Golf 4 pe nume ”Csiușa”. Să fii șoferiță în Republica Moldova înseamnă să nu fii femeie, ci să fii tanc. Așa un tanc blond, cu decolteu, cu ruj roșu și pălărie deocheată, cu zâmbet până la urechi și degetul din mijloc pus frumușel pe volan. Dragi bărbați, dacă asta vă calmează, vă promit solemn că sunt gata să-mi vopsesc toată mașina în culoarea galbenă, să-mi desenez trei semne mari de strigare pe parbriz și trei pe lunetă și în loc de numere să scriu pe placa de înmatriculare: OAIE ÎNCĂLȚATĂ, numai tare văr rog, ajutați-mă să ies din încurcătură în loc să-mi strigați cuvintele pe care eu și singură mi le spun în gând când încurc ceva.

23.

Urăsc shopping-ul. Pentru că fraza: ”Domnișoară, nu avem mărimea Dvs.” mă omoară. Undeva la celălalt capăt de lume, într-o clădire zgârie-nori, la etajul o sută nu știu cât, într-un cabinet cu fotolii de piele și o masă de stejar stă un designer excentric, un director isteric și neapărat un expert în marketing care elaborează tot felul de strategii pentru aburiti you. Ei nu dorm nopțile, nu-și văd (citește: fut) nevestele, sar peste orele de prânz doar pentru a-și crea o imagine care să le mărească vânzările. Ei folosesc asemenea termeni ca ”cerere”, ”ofertă”, ”inflație”, ”deflație” ”fashion”, ”ne(w)-fashion”, ”trendy, sexy, shmendy”… Da aici, hop și o duduie cu părul violet și cu cercelul în buric abia văzut pe burta atârnată deasupra betei de la pantaloni le pune capac la toate nopțile nedormite.

24.

Vouă nu vă pare că în Moldova se întâlnește prea des cuvântul ”expert”? Oriunde ți-ai întoarce privirea dai de un expert: expert în comunicare psiho-emoțională, expert în noile tehnologii informaționale, expert în new- și social media, expert în relații interpersonale, expert în strategii de dezvoltare, expert în materie de experți. E plină țara de experți, zău! Pe locul doi vin specialiștii. Ăștia de regulă sunt instruiți (citește: frecați) de experți. Ei și pe final categoria mea preferată. Elita. Beau monde-ul. Spuma societății – Managerii! Recent răscolind site-urile de angajare de la noi am dat peste un astfel de anunț: ”Căutăm MANAGER pe serviciile de administrare a oficiului”. Serios, era chiar tradus și în engleză: ”Manager on office administration services”. Naiva de mine, mă gândeam chiar să-mi trimit CV-ul, când am citit responsabilitățile: curățarea ferestrelor, aranjarea hârtiilor de birou, evidența logistică a detergenților…. Oamenii ăștia cred că au confundat cuvântul ”manager” cu ”menajer”.

25.

În general m-am convins că în Moldova cu cât e mai lungă denumirea funcției de pe cartea de vizită, cu atât mai greu se desparte fundulețul durduliu de fotoliul călduț. Și totuși ”Miorița” nu o scoți din inimile noastre. Având o ușoară mustrare de conștiință, acești funduleți toată ziua analizează (citește: ananizează) cum e corect: 2+3=5 sau 3+2=5? Fiți de acord, nu e o decizie pe care s-o iei în pripă. Cel mai greu le revine, însă celor care au de ales între 2+2=4 sau 2+2=4. Sarcină, v-aș spune eu vouă, aproape că imposibilă.

26.

De regulă în asemenea companii există un departament întreg cu vajnica denumire de ”HR”. O domniță cu părul perfect lins după urechi, într-o fustă fix cu 99 de milimetri mai sus de genunchi (în nici un caz mai mult) și cu o privire de veveriță flămândă te ia la întrebări ca să verifice dacă ești apt sau nu să devii membrul lor de gașcă. Mie de exemplu îmi ia cinci minute să înțeleg dacă pe acești oameni îi interesează nivelul meu de competență sau… cât de bine mă pricep la gâdilatul prostatei.  Ei bine, spre (ne)norocul unora, mă pricep la ambele, dar să-mi placă?… Asta-i deja altă chestiune.

27.

Cea mai stupidă întrebare pe care am primit-o la un interviu de angajare – și credeți-mă am fost la destule încât să am tot dreptul de a mă numi ”regina interviurilor de angajare” – a fost următoarea: ”Povestiți-mi o situație de stres din viața Dvs. personală și cum i-ați făcut față?”. Asta după ce i-am povestit jumătate de oră despre lucrul la TV și apoi la NEXUS. I-am răspuns simplu: ”Iată azi dimineața, în drum spre compania Dvs. mi s-a stricat bricheta, iar chibrituri nu aveam. Țineam ultima țigară din pachet în mână și aveam o poftă nebună de fumat, iar pe stradă nici țipenie de om. Timp de zece minute. Asta da, stres.”

28.

Cel mai mult îmi plac oamenii care cu mândrie afirmă că s-au lăsat de fumat și în fiecare zi îmi cer o țigară. Eu sunt darnică. De otravă nu mi-i jale.

29.

Sunt un fumător înrăit, dar respect dreptul nefumătorilor la aer curat, de aceea nu fumez niciodată în fața copiilor, lângă femeile însărcinate sau în localurile unde se mănâncă. Despre fumat am o vorbă: până la 20 și ceva de ani mă ascundeam de părinți, acum mă ascund de copii. Deși copiii mei știu că fumez, pentru că nu vreau să le mint. Nu suport părinții care le zic copiilor cât de urât și nociv este fumatul, cât de mult ei asta nu trebuie să facă și că ei, înșiși, Doamne ferește. Niciodată! Nu, nu, nu. În timpul acesta de la ei adie de la o poștă a nicotină. Copiii nu sunt proști. Ei înțeleg totul.

30.

Ceea ce mă face să cred că sunt o mamă bună este tocmai întrebarea pe care mi-o pun zilnic: ”Dar oare cât de bună mamă sunt?”. Mi-am ascultat astăzi copiii? Am auzit mesajul lor? Dar ce le-am transmis eu azi? Ce exemplu le-am dat? Sunt zile când nu am energie să le acord atenție. Când mă bâzâie cu ”mama, încolo”, ”mama, încoace”. Dar de la: ”mama, mă plictisesc” îmi tresar urechile mai ceva ca de la un burghiu duminica dimineața. Și totuși cel mai mult mă sperie gândul că va sosi momentul când eu voi vrea să mă bâzâie, iar ele nu.

31.

Copiii sunt singura cea mai sigură investiție pe termen lung. A-i crește oameni integri și împliniți e o muncă extrem de grea. O muncă de la care nu poți da demisia când îți vine. O muncă adesea neapreciată. O muncă care te stoarce pe dinăuntru și pe dinafară, antrenându-ți disciplina… Dar în același timp e o muncă în care cel mai bine îți vezi roadele, pentru că voi repeta necontenit – copiii sunt oglinda părinților, atenție, a ambilor părinți în absolut egală măsură. Așa că…uitați-vă cât mai des în oglindă.

32.

Universul meu însă nu se rotește doar în lor. Scuzare, sunt o egoistă. Și ca o egoistă cel mai mult apreciez într-un bărbat curajul. De a fi sincer. Cu sine, în primul rând.

33.

Voi câți bărbați ați văzut să recunoască despre sine adevărul? ”Eh, să nu fi fost voi, femeile, până acum am fi stat în Rai”, îmi oftează ei, la care eu adaug: ”și v-ați fi holbat la mere, ca boul la pere”. Adam cică a fost sedus de frumusețea Evei. Să nu recunoască pur și simplu că s-a prostit? Se mai întâmplă, nu? Nu, Eva l-a sedus! Bine, acum noi trecem prin durerile menstruale, chinurile facerii și multe altele pe care le suportăm cu stoicism. Doar o femeie care trece prin travaliu e în stare să înțeleagă suferința unui bărbat cu febra 37,2. Și eu îi înțeleg, pe cuvânt de cinste, îi înțeleg. Am născut de două ori fără nici un fel de analgezice. Dar iată faptul că trebuie să ne pișăm ”în pirostrii” pentru că cineva s-a lăsat prostit? Nu, asta nu ți-o pot ierta, dragă Adam.

34.

Cred că Dumnezeu ne-a vrut proști. Serios. Când ne-a izgonit El din Eden? Corect. Când am mușcat din mărul binelui și a răului. Cu alte cuvinte, mărul cunoștințelor. Nu în zadar se spune: ”prost să fii, noroc să ai”.

35.

Să fii idiot și să nu-ți dai seama, după mine, e fericirea absolută. Am un singur mare atu și un singur mare necaz – prea mulți idioți în jurul meu (n. r. idiot = om cu prea multe idei). Confucius spunea: „Nu căuta pisica neagră, într-o cameră neagră, mai ales dacă ea acolo nu-i.” Voi parafraza-: „E greu sa înțelegi ce vrei, mai ales când nu-ți știi gândurile, mai ales când ele acolo nu-s.”

36.Tot ce am vrut sa va spun in acest articol este că nu sunt nimic mai mult decât un gândac, un jalnic gândac (n. r. gândac = om cu prea multe gânduri).

P. S. Cel mai ”acasă” mă simt acasă când sunt în propriile gânduri.