De veghe

DSC_0486

Istoria asta nu ar fi apărut pe blog dacă vineri seara, la un pahar de vorbă bună cu prietenii, nu aș fi auzit-o de la Gelu, un amic de-al meu din anii de liceu. Cât purtam discuții înflăcărate despre ce se mai întâmplă la nivel geopolitic, ce mai pun la cale cutare și cutare, despre tot felul de teorii ale conspirației și bătăliile dintre forțele binelui și răului, despre ultimele noutăți din necurpinsul spațiu al Facebook-ului (citește: FSB-ucului) moldav, am ajuns la mult controversatul subiect al campaniei #metoo.

Unii s-au pronunțat destul de apatic, spunând că asemenea revelări nu duc la nimic bun, alții demonstrau cu spume la gură cât de importantă este implicarea, Gelu mai tot timpul tăcea, sorbindu-și agale berea.

– Nastea, nu-mi voi expune părerea, în schimb o să-ți povestesc o istorie din copilăria mea, iar tu singură-ți vei face concluziile. Cu aceste cuvinte Gelu și-a pornit relatarea.

Era începutul anilor ‘80. Gelu avea 8 ani, Ancuța – surioara pe care o iubea ca pe ochii din cap –  5, când toată familia a fost nevoită să se mute cu traiul într-unul din cele mai nordice orașe din Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică. Tata lui era inginer și a fost dislocat la o bază militară de acolo.

– Ce curajoasă mamă ai, îi zic, nu orice femeie cu doi copii mici s-ar apuca să se mute la dracu-n praznic, mai ales cu iernile lor atât de geroase.

– N-a avut încotro. Pe timpurile celea ordinele de sus nu se puneau în discuții. Țin minte că a durat cam două săptămâni să ajungem acolo. Ancuța parcă era o jucărie hopa-mitică (n. r. неваляшка), toată încotoșmănată, îmbrobodită, numai ochii îi străluceau ca două steluțe. Pe ea frigurile și ninsoarea n-o speriau. Eu personal mă simțeam ca un astronaut. De altfel aveam și visul să îmbrățișez această profesie. Într-un cuvânt, Nordul ne-a primit cu brațele deschise, iar noi nu ne-am dat în lături.

– Da unde locuiați?

– Pe teritoriul bazei militare erau două blocuri locative a câte cinci etaje. Știi, din alea care se construiau pe timpul lui Hrușciov? Ograda era plină de copii, Ancuța fiind cea mai mică dintre noi. Iarna ne adunam la parter și de regulă lăsam toți jucăriile acolo. Printre noi mereu se afla nenea Senia.

Aici mi-am ciulit urechile, Gelu observându-mi reacția, dădu din mână.

– Nu e ceea ce-ți imaginezi. Nenea Senia, de fapt Semion Ivanovici, era un electrician, despre care se spune că sunt trimiși de la Dumnezeu. Un bărbat scund, trecut de-a doua tinerețe, un pic chel și cu ochelari mari ca la țestoasa Tortila. Purta o salopetă albastră și un sacou larg cu multe buzunare, din care mereu scotea câte un măr sau o bomboană, ca un magician adevărat. În afară de: ”Ține un cadou de la nenea Senia”, nu-l prea auzeam vorbind. Un detaliu totuși mi s-a întipărit în minte. Noi, băieții eram de regulă foarte gălăgioși. Ne luam la harță deseori de la niște fleacuri. Fiecăruia îi plăcea să se laude cu ce are pe acasă, unde a fost cu mama și tata – știi tu, poante de genul: ”cine-i cel mai tare din bloc”. Nenea Senia în timpul acestor discuții repara câte un bec, ori unea vreun cablu rupt. Apoi se apropia de băiețelul cel mai gălăgios și mângâindu-l pe cap îi spunea cu o voce blândă: „Ești un băiat foooaarte cuminte” și pleca. Dar nu înainte de a te fixa cu o privire extrem de pătrunzătoare.

– Ce legătură are acest nenea Senia cu istoriile din seria #metoo?, îl întreb pe Gelu. Vrei să zici că făcea parte dintr-o rețea mare de … de… agresori?, îl întreb simțind cum un val de dezgust mi se prelinge în conștiință.

– Ai răbdare și ascultă mai departe. Într-o zi Ancuța a coborât la parter și a observat că toate jucăriile ei lipsesc. Le-a găsit în mâinile a doi băietani mai mari care au îmbrâncit-o, numind-o urât și trimițând-o la origini. Ancuța biata nici nu știa asemenea cuvinte. A venit acasă cu fața plină de lacrimi: ”Badeaaaa, plângea sughițând, băietii lăi, mi-au fulat toate iucăliile”. Bineînțeles că nu am putut rezista la o astfel de nedreptate. Mi-am luat sabia de lemn și m-am dus să mă clarific cu potlogarii. Deși eram cu doi ani mai mic decât ei, eram destul de zdravăn ca să le dau la moacă. Unuia chiar i-am și spart nasul. Iată așa: cu o simplă sabie de lemn am readus jucăriile în mâinile proprietarei. Spre nenorocul meu, însă unul din acei băietani era fiul șefului diviziunii militare, unde lucra tata… Stai să trag vreo două gâturi că mi s-a uscat în gură de la atâtea amintiri.

Gelu sorbea lacom berea rămasă.

– Ce-a pățit familia voastră după asta? Tatăl tău a fost alungat de la serviciu?

– Mhm… alungat… Ai mai vrea tu? Spuse Gelu cu un zâmbet plin de satisfacție. A doua zi dimineața, tata intră la șeful său în cabinet, așteptându-se la cele mai aspre sentințe. Când a intrat, nici nu voia să-și ridice ochii din podea. ”Vasile Ignatievici, l-a întâmpinat destul de sever șeful, ieri a avut loc un incident cu participarea fiului dvs. chm… chm…în urma căruia au avut de suferit mai mulți copii”. Tata deja și-a luat rămas de la slujbă, când deodată auzi: ”Vreau să-mi aduc scuzele oficiale din partea întregii mele familii, în special din partea lui Borea, care v-a jignit copiii. Borea, știți, este un copil hiperactiv și nu întotdeauna își poate stăpâni emoțiile. Sper că vom putea da uitării acest mic incident care nu se va mai repeta niciodată”. Tata a înlemnit. Nu-i venea să-și creadă urechile. Cum? Șeful lui, militar cu un rang extrem de înalt, își cerea iertare pentru că eu, Gelu, i-am spart nasul fiului său? Așa ceva putea doar să viseze într-un coșmar de tragicomedie curată. Se vede că pe față i se citeau multe, în mod special această întrebare retorică. ”Ah, da, adăugă șeful. Țin să vă menționez că o foarte mare claritate în elucidarea cazului respectiv i-o datorăm tovarășului Semion Ivanovici”, abia atunci tata îl observă pe nenea Senia, stând la coțul mesei și ștergându-și ochelarii. „Semion Ivanovici face parte din grupul consilierilor secreți pe lângă președintele KGB”. Tata înghiți în sec, nenea Senia apropiindu-se de tata și privindu-l drept în ochi îi spuse: ”Sunt băieți foooaaarte cuminți, dar sunt băieți pur și simplu cuminți. Băiatul dvs este unul cuminte”.

– Hmm… Deci Semion Ivanovici v-a luat apărarea? De ce? Avea ciudă pe șeful tatălui tău sau poate tatăl tău îi trebuia pentru anumite scheme? Care până la urmă a fost motivul?

– Nici unul din cele enumerate de tine. Motivul a fost unul banal de simplu. Semion Ivanovici lucra pentru KGB, dar Semion Ivanovici era un om bun care nu suporta abuzurile sub nici o formă și mereu sărea în apărarea copiilor mai slabi.

– Și totuși, de ce mi-ai povestit toate astea, Gelu?

– Înțelegi Nastea, în lume sunt persoane care luptă deschis și vehement pentru apărarea drepturilor omului, sunt persoane care dimpotrivă, consideră că victimele singure sunt responsabile de ceea ce le se întâmplă. Sunt persoane care apără, altele care acuză. Sunt persoane care vorbesc, altele căror le este în cot.

Iar între timp sunt așa persoane ca Semion Ivanovici. Și nu contează din care sistem fac parte. Ei tac. Tac și fac, stând mereu de veghe.

Anunțuri

Lena sau adolescență, dulce păpădie

tanti nastea lena

Pe Lena am cunoscut-o în vremea când lucram la TV. Trebuia să filmez un reportaj despre balurile de absolvire organizate în școli. Am sosit la un liceu destul de popular la noi și cât filmam înmânarea diplomelor, am remarcat că pe eminenta clasei nimeni n-o aplaudează. Nici măcar profesorii. Evenimentul se petrecea în sala de festivități la etajul patru. Ulterior elevii cu tot alaiul de părinți au intrat în clasă.

 

Lena a rămas singură pe culoar privind în gol la geam. Eu îmi așteptam cameramanul ca într-un moment să tresar de la întrebarea ei șoptită parcă pe alături, dar cu intonație fermă:

 

– Mă serviți cu o țigară? Știu că fumați, v-am văzut pachetul în buzunarul din spate.

 

– Nu e prea devreme la vârsta ta?, am întrebat-o ironic și atunci și-a întors fața spre mine. Mă priveau doi ochi albaștri albaștri în care se citea o nemărginită tristețe și înțelepciune prea vădită pentru anii ei.

 

– Nu vorbiți cu ea, mi-a strigat un băiat ieșind din clasă. E o curvă!

 

– Ce-ți permiți tinere?, l-am întrebat aspru.

 

– Lăsați-l, m-a tras de mână Lena, eu nu-i atrag atenție, nu-i atrageți nici dvs., și iarăși se izolă de lumea din jur cu acea privire ațintită spre geam.

 

O priveam și m-au cuprins emoții de nedescris. Parcă m-am întors în timp. Scundă, un pic gârbovită și îngustă în umeri, dar emanând fermitate în toată statura ei.

 

– Cum te cheamă?

 

– Lena.

 

– Elena?

 

– Nu, simplu, Lena. Păi îmi dați o țigară sau nu?, mă întrebase oarecum absent.

 

– Hai să mergem în curte. Voi trage și eu o pipă cu tine. Îmi voi aduce aminte de anii de liceu când ne ascundeam și noi pe la colțuri.

 

– Eu pe ai mei prefer să-i dau uitării.

 

– De ce colegul te-a numit așa?, am îndrăznit s-o întreb după câteva fumuri trase în tăcere.

 

– Din cauza lui Radu. Un băiat din clasa noastră.

Răspunsul ei mi-a răscolit niște amintiri neplăcute, simțind cum în interior încep a fierbe. Îmi pregăteam deja discursul înflăcărat despre cum nu ar trebui să se lase înjosită de un băiețaș care tocmai a descoperit că are penis, când a urmat istoria ei după care am amuțit.

 

– Mereu am fost retrasă. Îmi place mai mult compania cărților decât a colegilor. Pentru mine toate materiile erau ca untul uns pe pâine. Radu nu era cel mai tare din clasă, dar învăța bine. Nu era nici prea frumos, nici prea urât, dar îl iubeau toți. Era mereu în centrul atenției scornind tot felul de hohme. Îl iubeau și profesorii. Putea să-i dezarmeze cu o simplă glumă sau întrebare stupidă pe care obișnuia să le pună ca să întindem timpul să nu ieșim la tablă. Ce să zic, toate fetele se topeau după el. Cred că eram vreo două – trei care îi țineam pieptul. Mie de fapt îmi era total indiferent. Îl tratam ca pe un țânțar care mă sâcâie în timpul orelor. Avea vederea proastă, purtând ochelari. Se așeza mereu din urma mea ca să întrebe ce scrie pe tablă.

 

…A tras iarăși câteva fumuri în tăcere, eu încercând să intuiesc ce va urma.

 

– Era în ajunul Anului Nou când am decis să organizăm o petrecere cu clasa într-o clădire părăsită de la marginea orașului. Nu voiam să merg, dar m-a convins Radu în ultimul moment. Era frig afară, iar el mă privea atât de convingător de după lentilele aburite de respirația lui caldă… Cred că asta și voi ține minte pentru tot restul vieții. Ochii ceia ca doi cărbuni de după ochelarii lui încețoșați: ”Hai, Lena cu noi. Mereu stai cu nasul în cărți. Cât se poate?”, mi-a luat palma rece ca gheața între mâinile lui. ”Nu vei regreta”, îmi repeta tot drumul încolo. Ce naivă eram… Ce naiv era!…

 

… Mai trage un fum. Țigara aproape că s-a stins. Eu stăteam neclintită, ținându-mi respirația și absorbind fiecare cuvânt al ei, de parcă orice sunet de-al meu ar sparge taina împărtășirii între noi.

 

– Ajunși acolo, colegii au pus muzică. Inițial toți toastam, îndrugam verzi și uscate. Cineva își făcea de cap chiuind pe tot cartierul. Eu stăteam la un geam spart cum obișnuiesc mereu să fac. Mă uitam la cel mai popular cuplu din liceu. Dansau în mijlocul încăperii și erau frumoși. Era o chimie între ei (n. r. ”Doamne, fata asta știe de chimia între oameni?”, mă întrebasem în acel moment). Radu s-a apropiat de mine tiptil. Mă cuprinse din spate: ”Știi, că noi suntem mai frumoși ca ei”, îmi șopti în ceafă. Am încremenit. În acea clipă m-a întors înspre el, luându-mi fața în palme. Nu vedeam decât ochii lui de sub lentilele groase și zâmbetul cald… până la urechi… terminându-se cu două gropițe în obraji. Atât de aproape… Atât de departe…

 

”Atenție, poliția!”, răsună în următorul moment. Radu, fâsticit s-a izbit înspre fereastră. L-am văzut cum se apucă de perete și vrea să pășească spre fereastra de alături care ducea în altă cameră. Peste câteva secunde am auzit un strigăt înăbușit.

 

”A murit Radu”, strigau colegii din jur. ”Liniște, toată lumea!”, se auzea vocea polițistului. ”Chemați ambulanța!”, țipa șefa clasei. Eu nu puteam să ma uit pe geam. Stăteam așa înțepenită, când un coleg mi-a urlat în ureche: ”Lena, tu nu vezi? Radu e mort! Din cauza ta!”

… Am stins mucurile de țigară. Lena tăcea, tăceam și eu. Nu știam ce să zic. Nu găseam cuvinte. Am luat-o de mână când a început să plângă. Plângea în hohote, eu cuprinzând-o și șoptindu-i tradiționalul: ”totul va fi bine”.

 

– Radu a murit pe loc. Și-a rupt coloana vertebrală în zona cervicală. Știți de ce a sărit ca șarpele? Avea un joint la el și s-a speriat că poliția îl va închide. Un joint… Un amărât de joint! Doamne, pentru asta merita să-și riște viața? În atâtea țări e legalizată marihuana și poftim, Radu e mort! Am aflat abia după moartea lui că de doi ani de zile se usca după mine. Avea și piese muzicale pe care mi le-a dedicat. Radu mai cânta și la chitară. Zicea ca ori se însoară cu mine, ori basta. Niciodată nu am fost îndrăgostită de el, dar atât de mult mi-i dor să văd acele buze cărnoase pe care așa și nu am mai apucat să le sărut… Colegii lui Radu, cum de altfel și maică-sa cred că eu i-am strecurat jointul în buzunar. La poliție cazul a fost clasificat drept accident din imprudență, dar toți colegii, părinții și profesorii mă acuză pe mine. Eu locuiesc doar cu bunica, ea are inima slabă și nu-i zic nimic. Doamne ferește, s-o mai pierd și pe ea…

 

Urcam scările spre cabinetul de dirigenție cu inimă grea. Cameramanul filma balonașele date drumul în aer, hohotele vesele ale absolvenților, părinții îmbrățișându-și copiii, iar eu parcă eram paralizată când o voce stridentă mă scoase din transă:

 

– Dvs. ați vorbit cu rapănul ăsta?, și un deget îndreptat spre Lena.

 

– Poftim? făcui mirată.

 

– Fata asta mi-a ucis băiatul!, striga isteric o adunătură de cârlionți bruneți strânși cu o agrafă mare de plastic. Lângă tablă, alături de pictura lui Ștefan cel Mare și Copacul Eminescian era poza unui tânăr cu un zâmbet atât de cald și deschis, terminându-se cu două gropițe și întronat cu doi cărbuni licărind după lentile groase. Radu ***, 1992 – 2010.

P. S. Am făcut reportajul care a ieșit destul de vesel. Lena a stat tot timpul într-o parte. N-am iscat atunci nici o discuție cu părinții sau profesoara. Am tăcut, dar mereu mă uitam la Lena. Voiam să-i spun atât de multe… Ea privea absent la geam. Azi noaptea am visat-o. Ea și Radu se sărutau.

 

36 de istorii adunate în 36 de ani

1.

Sunt Nastea și îmi încep ziua cu trista și optimista constatare că fac 36 de ani. Tristă pentru că 36 deja nu mai e ”puțin peste 30”. Optimistă, pentru că 36 nu e nici ”puțin sub 40”. Așa că dacă cineva în următorii 4 ani mă întreabă ce vârstă am, voi răspunde că: ”puțin peste 35”.

2.

Am înțeles că m-am maturizat în momentul în care am încetat să-mi aștept cu nerăbdare ziua de naștere. Și totuși… undeva acolo adânc este o Nastea care continuă să meargă în vârful degetelor prin casă, răscolind fiecare sertar în căutarea cadourilor surpriză. Ea nu doarme. Ea este vie și asta-i minunat.

3.

Nu mi-e frică să recunosc că mi-e frică de bătrânețe, pentru că în țara noastră a fi bătrân e mai mult o sentință decât onoare, dar admir oamenii care îmbătrânesc frumos, în special femeile.

4.

În general natura este foarte nedreaptă cu noi din acest punct de vedere, pentru că în interior ne oprim la vârsta de 25 de ani (maximum 30). Și dacă oglinda ne mai poate minți, pașaportul nu iartă niciodată.

5.

În goana după frumusețe, multe femei caută să fie amăgite de oglindă și nu le judec. Personal mi-am făcut două operații plastice la abdomen și eram pe cale de a-mi implanta silicon în sâni. Dar iată ce m-a făcut să mă răzgândesc:

6.

Cât stăteam internată la clinica de medicină estetică, aveam o vecină care tocmai și-a făcut operație la nas, și-a înlăturat ridurile din jurul ochilor, și-a mărit un pic buzele. Avea toată fața bandajată, în afară de ochi și o mică crăpătură la buze, iar deasupra un ciuf de păr prins cu un elastic verde. Mi se asocia cu un fel de Ninja Cipollino. Când și-a revenit după anestezie a început să-mi povestească despre toate peripețiile ei cu chirurgii plasticieni. Era a șasea ei intervenție de acest gen. În afara de Moldova, a fost și în Cuba, și în Germania – ba să-și mărească pieptul, ba să-și modeleze coapsele, ba să-și micșoreze pieptul la loc, ba să-și uniformizeze pieptul, întrucât după una din operații un sân era mai mare ca altul. Eu o ascultam și volens nolens mi-am adus aminte de un banc: ”Stau de vorbă un câine lup și un câine shar pei: Auzi, bre, face câinele lup, vezi cicatricea asta? E de la bătaia cu javrele din ograda vecină. Da cicatricea asta de pe laba dreaptă o vezi? L-am salvat pe stăpânul meu de la tâlhari. Da vezi caninul ăsta rupt? Am ucis un vulture pe câmp. După o pauză, shar pei-ul timp de cinci minute își strânge toată pielea de pe spate în vârful capului: Auzi, bre, vezi borta asta? Păi aista-i curul meu”.

7.

Femeia ceea m-a lăsat să-i ating sâinii când am întrebat-o cum sunt. Și erau într-adevăr vânjoși ca două mere fragede. ”Îți place?” mă întreabă cochet, imediat adaugând: ”și lui Hans al meu îi place. Suntem căsătoriți de trei ani. E neamț și e cu șapte ani mai tânăr. Mereu îmi spune că nu-mi trebuie atâtea operații, dar singură știi cum e… Azi îți spune una, mâine o atinge pe alta. Practic nu-mi mai simt gurguiele, dar nu-i nimic, lui Hans îi place”. Ba să se mai ducă acest Hans în pizda măsii! Când am auzit că în urma implantului scade sensibilitatea sânilor, mi-a trecut orice gând la chirugia estetică. Dacă unui bărbat nu-i plac țâțele mele, e problema lui, nu a mea. Eu de dragul unei erecții amărâte, nu voi renunța în veci la plăcerea pe care o simt de la o mângăiere de sân. Să-și mai pună toți Hansii la un loc pofta-n cui!

8.

Dacă tot am pomenit de tema sexului, mereu am spus-o: tătuca Freud a avut dreptate. Dar și poetul a avut dreptate: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Eu pot face sex și să-mi placă. Pot face dragoste și să-mi placă. Să fac sex și dragoste concomitent îmi place cel mai mult. Dar… când nu iubești ce vrei, iubești ce ai.

9.

– Te iubesc.

– Te-am iubit.

Tocmai am scris cel mai scurt roman de dragoste.

10.

Să revenim la temele tabu. Despre preferințele sexuale, iarăși îl voi cita pe Freud: ”singura anomalie sexuală e totala asexualitate, restul ține doar de gusturile fiecăruia”. Cu alte cuvinte, dacă e reciproc, de comun acord și nu implică violența altora, oamenii pot măcar și să se cace pe pod dacă asta le aduce plăcere. Important e să fie fericiți. Taaare nu-mi plac oamenii cu mutre înăcrite.

11.

Deseori aud femei trâmbițând la stânga și la dreapta: ”Mie nu-mi trebuie nimeni. Absolut nimeni!”. Eu râd pe sub mustăți: ”da mie îmi trebuie și-mi trebuie tare, numai că nu un nimeni”.

12.

În general, sexul este cea mai sinceră formă de comunicare între doi oameni. Vrei să cunoști cu adevărat omul? Vrei să vezi ce simte față de tine? Ce simte față de sine? Ce nivel de inteligență are? Fă sex cu el. Fiecare va înțelege acest mesaj în măsura propriei gândiri, educații, experiențe.

13.

Fetelor, toate cinele și plimbările romantice sub clar de lună, toate invitațiile pe la cenacluri, concerte, spectacole, expoziții și altele, toată corespondența asta siropoasă cu emoticoane, puncte de suspensie și semne de întrebare, toate discuțiile filosofice până la răsăritul soarelui… toate în cele din urmă se vor termina în așternuturi. Și e mare păcat să-ți pierzi timpul cu lunile sau chiar cu anii când acolo e blionc. Dar da, undeva în străfundurile conștiinței mele este o Nastea care scrie poezii de dragoste și trimite inimioare prin sms.

14.

Prea cuviincioșii cu spume la gură tot fac sex. ”Ești o curvă, fa!”, îmi vor striga unii, alții îmi vor șopti dojenitor la spate. Le voi răspunde simplu: ”Și mă mândresc cu asta”. Unii dintre cititorii blogului știu că în adolescență am fost victima fenomenului care astăzi se numește bullying sexual (vezi aici). Am supraviețuit și am învățat totodată să tai foarte bine în elanul (citește: ouăle) mistreților libidinoși.

15.

Și da, copiii noștri tot odată și odată vor face sex. Despre educația lor sexuală se duc multe discuții. Eu de cele mai multe ori tac. Tac și fac.

16.

În primul rând consider că pe copil nu trebuie să-l amăgești cu tot felul de aiureli de genul: ”te-a adus barza” sau ”te-am găsit în varză”. Nu de alta, dar el oricum își va afla originea și atunci, credeți-mă, voi înșivă veți deveni varză în ochii lor.

17.

Primul cuvânt pe care i l-am tălmăcit fetelor mele când am început să vorbim despre sex este ”intimitate”. Le învăț să-și iubească intimitatea, să o aprecieze și să o împărtășească cu cine ELE, în primul rând, vor crede că e cazul. Cred că femeia trebuie să se cunoască pe sine din toate punctele de vedere. Inițiindu-se, ea ulterior poate singură decide și, mai important, ALEGE cine îi convine și cine nu. Iată de ce nu am fost niciodată la împărtășit și probabil nici nu voi merge pentru că nu-i pot mărturisi unui preot drept păcat ceea ce eu consider o revelație divină. Și apoi, în Dumnezeu cred mai mult decât în oameni.

18.

Vorbind de alegeri. Ale mele nu întotdeauna au fost reușite, dar au fost mereu ale mele. Să ai cap pe umeri e un har (citește: car) pe care nu oricine îl poate duce. De cele mai multe ori oamenii se lasă conduși.

19.

Mai ales bărbații. Mai ales bărbații puternici. Mai ales bărbații puternici în spatele cărora stă o femeie puternică… și multe altele. E un joc frumos această naivitate între sexe, în care unul crede că alege, iar altul crede că-i ales. Cândva singura replică pe care o aveam în acest sens era: ”Just do it! Do it mother fucker!” Astăzi, însă am atins un alt nivel: ”This is not a game. This is sport. Just sport. Enjoy!”. În cele din urmă sportul face sănătate.

20.

Apropo, de sport. Știți acel moment când stai la masă cu oameni destul de rotofei, iar tu nu prea mănânci, pentru că nu reușești să le ții pasul, iar ei se uită așa iscoditor la tine și printre molfăieli, te întreabă: ”Ce? Te-ai apucat de figură?” Și neapărat între felul întâi și doi îți vor povesti despre regimul miraculos pe care l-a urmat cutare sau cutare, sau dieta mirabolantă pe care au citit-o în revista cutare sau cutare. Păi iată desertul, de obicei începe cu discuțiile despre sportul care ți se potrivește cel mai bine.

21.

Apropo, de sănătate. Voi nu ați observat la moldoveni un fenomen straniu de a toasta pentru sănătate în timp ce țin paharul de vin într-o mână și țigara în altă mână? Fiți pe pace, eu tot așa fac.

22.

Vă plac bancurile despre blonde? Eu le ador și da, sunt blondă până în măduva oaselor. Îmi permit luxul de a fi ”blonduță” și apoi de la o blondă nu te poți aștepta la prea multe. Până adineauri credeam că tot ce ține de domeniul IT și automobile, pentru mine e din categoria SF-urilor. Dar nimic nu e imposibil pentru o blondă. Am elaborat și site-uri, fac și marketing online, iar de ceva timp conduc un Volkswagen Golf 4 pe nume ”Csiușa”. Să fii șoferiță în Republica Moldova înseamnă să nu fii femeie, ci să fii tanc. Așa un tanc blond, cu decolteu, cu ruj roșu și pălărie deocheată, cu zâmbet până la urechi și degetul din mijloc pus frumușel pe volan. Dragi bărbați, dacă asta vă calmează, vă promit solemn că sunt gata să-mi vopsesc toată mașina în culoarea galbenă, să-mi desenez trei semne mari de strigare pe parbriz și trei pe lunetă și în loc de numere să scriu pe placa de înmatriculare: OAIE ÎNCĂLȚATĂ, numai tare văr rog, ajutați-mă să ies din încurcătură în loc să-mi strigați cuvintele pe care eu și singură mi le spun în gând când încurc ceva.

23.

Urăsc shopping-ul. Pentru că fraza: ”Domnișoară, nu avem mărimea Dvs.” mă omoară. Undeva la celălalt capăt de lume, într-o clădire zgârie-nori, la etajul o sută nu știu cât, într-un cabinet cu fotolii de piele și o masă de stejar stă un designer excentric, un director isteric și neapărat un expert în marketing care elaborează tot felul de strategii pentru aburiti you. Ei nu dorm nopțile, nu-și văd (citește: fut) nevestele, sar peste orele de prânz doar pentru a-și crea o imagine care să le mărească vânzările. Ei folosesc asemenea termeni ca ”cerere”, ”ofertă”, ”inflație”, ”deflație” ”fashion”, ”ne(w)-fashion”, ”trendy, sexy, shmendy”… Da aici, hop și o duduie cu părul violet și cu cercelul în buric abia văzut pe burta atârnată deasupra betei de la pantaloni le pune capac la toate nopțile nedormite.

24.

Vouă nu vă pare că în Moldova se întâlnește prea des cuvântul ”expert”? Oriunde ți-ai întoarce privirea dai de un expert: expert în comunicare psiho-emoțională, expert în noile tehnologii informaționale, expert în new- și social media, expert în relații interpersonale, expert în strategii de dezvoltare, expert în materie de experți. E plină țara de experți, zău! Pe locul doi vin specialiștii. Ăștia de regulă sunt instruiți (citește: frecați) de experți. Ei și pe final categoria mea preferată. Elita. Beau monde-ul. Spuma societății – Managerii! Recent răscolind site-urile de angajare de la noi am dat peste un astfel de anunț: ”Căutăm MANAGER pe serviciile de administrare a oficiului”. Serios, era chiar tradus și în engleză: ”Manager on office administration services”. Naiva de mine, mă gândeam chiar să-mi trimit CV-ul, când am citit responsabilitățile: curățarea ferestrelor, aranjarea hârtiilor de birou, evidența logistică a detergenților…. Oamenii ăștia cred că au confundat cuvântul ”manager” cu ”menajer”.

25.

În general m-am convins că în Moldova cu cât e mai lungă denumirea funcției de pe cartea de vizită, cu atât mai greu se desparte fundulețul durduliu de fotoliul călduț. Și totuși ”Miorița” nu o scoți din inimile noastre. Având o ușoară mustrare de conștiință, acești funduleți toată ziua analizează (citește: ananizează) cum e corect: 2+3=5 sau 3+2=5? Fiți de acord, nu e o decizie pe care s-o iei în pripă. Cel mai greu le revine, însă celor care au de ales între 2+2=4 sau 2+2=4. Sarcină, v-aș spune eu vouă, aproape că imposibilă.

26.

De regulă în asemenea companii există un departament întreg cu vajnica denumire de ”HR”. O domniță cu părul perfect lins după urechi, într-o fustă fix cu 99 de milimetri mai sus de genunchi (în nici un caz mai mult) și cu o privire de veveriță flămândă te ia la întrebări ca să verifice dacă ești apt sau nu să devii membrul lor de gașcă. Mie de exemplu îmi ia cinci minute să înțeleg dacă pe acești oameni îi interesează nivelul meu de competență sau… cât de bine mă pricep la gâdilatul prostatei.  Ei bine, spre (ne)norocul unora, mă pricep la ambele, dar să-mi placă?… Asta-i deja altă chestiune.

27.

Cea mai stupidă întrebare pe care am primit-o la un interviu de angajare – și credeți-mă am fost la destule încât să am tot dreptul de a mă numi ”regina interviurilor de angajare” – a fost următoarea: ”Povestiți-mi o situație de stres din viața Dvs. personală și cum i-ați făcut față?”. Asta după ce i-am povestit jumătate de oră despre lucrul la TV și apoi la NEXUS. I-am răspuns simplu: ”Iată azi dimineața, în drum spre compania Dvs. mi s-a stricat bricheta, iar chibrituri nu aveam. Țineam ultima țigară din pachet în mână și aveam o poftă nebună de fumat, iar pe stradă nici țipenie de om. Timp de zece minute. Asta da, stres.”

28.

Cel mai mult îmi plac oamenii care cu mândrie afirmă că s-au lăsat de fumat și în fiecare zi îmi cer o țigară. Eu sunt darnică. De otravă nu mi-i jale.

29.

Sunt un fumător înrăit, dar respect dreptul nefumătorilor la aer curat, de aceea nu fumez niciodată în fața copiilor, lângă femeile însărcinate sau în localurile unde se mănâncă. Despre fumat am o vorbă: până la 20 și ceva de ani mă ascundeam de părinți, acum mă ascund de copii. Deși copiii mei știu că fumez, pentru că nu vreau să le mint. Nu suport părinții care le zic copiilor cât de urât și nociv este fumatul, cât de mult ei asta nu trebuie să facă și că ei, înșiși, Doamne ferește. Niciodată! Nu, nu, nu. În timpul acesta de la ei adie de la o poștă a nicotină. Copiii nu sunt proști. Ei înțeleg totul.

30.

Ceea ce mă face să cred că sunt o mamă bună este tocmai întrebarea pe care mi-o pun zilnic: ”Dar oare cât de bună mamă sunt?”. Mi-am ascultat astăzi copiii? Am auzit mesajul lor? Dar ce le-am transmis eu azi? Ce exemplu le-am dat? Sunt zile când nu am energie să le acord atenție. Când mă bâzâie cu ”mama, încolo”, ”mama, încoace”. Dar de la: ”mama, mă plictisesc” îmi tresar urechile mai ceva ca de la un burghiu duminica dimineața. Și totuși cel mai mult mă sperie gândul că va sosi momentul când eu voi vrea să mă bâzâie, iar ele nu.

31.

Copiii sunt singura cea mai sigură investiție pe termen lung. A-i crește oameni integri și împliniți e o muncă extrem de grea. O muncă de la care nu poți da demisia când îți vine. O muncă adesea neapreciată. O muncă care te stoarce pe dinăuntru și pe dinafară, antrenându-ți disciplina… Dar în același timp e o muncă în care cel mai bine îți vezi roadele, pentru că voi repeta necontenit – copiii sunt oglinda părinților, atenție, a ambilor părinți în absolut egală măsură. Așa că…uitați-vă cât mai des în oglindă.

32.

Universul meu însă nu se rotește doar în lor. Scuzare, sunt o egoistă. Și ca o egoistă cel mai mult apreciez într-un bărbat curajul. De a fi sincer. Cu sine, în primul rând.

33.

Voi câți bărbați ați văzut să recunoască despre sine adevărul? ”Eh, să nu fi fost voi, femeile, până acum am fi stat în Rai”, îmi oftează ei, la care eu adaug: ”și v-ați fi holbat la mere, ca boul la pere”. Adam cică a fost sedus de frumusețea Evei. Să nu recunoască pur și simplu că s-a prostit? Se mai întâmplă, nu? Nu, Eva l-a sedus! Bine, acum noi trecem prin durerile menstruale, chinurile facerii și multe altele pe care le suportăm cu stoicism. Doar o femeie care trece prin travaliu e în stare să înțeleagă suferința unui bărbat cu febra 37,2. Și eu îi înțeleg, pe cuvânt de cinste, îi înțeleg. Am născut de două ori fără nici un fel de analgezice. Dar iată faptul că trebuie să ne pișăm ”în pirostrii” pentru că cineva s-a lăsat prostit? Nu, asta nu ți-o pot ierta, dragă Adam.

34.

Cred că Dumnezeu ne-a vrut proști. Serios. Când ne-a izgonit El din Eden? Corect. Când am mușcat din mărul binelui și a răului. Cu alte cuvinte, mărul cunoștințelor. Nu în zadar se spune: ”prost să fii, noroc să ai”.

35.

Să fii idiot și să nu-ți dai seama, după mine, e fericirea absolută. Am un singur mare atu și un singur mare necaz – prea mulți idioți în jurul meu (n. r. idiot = om cu prea multe idei). Confucius spunea: „Nu căuta pisica neagră, într-o cameră neagră, mai ales dacă ea acolo nu-i.” Voi parafraza-: „E greu sa înțelegi ce vrei, mai ales când nu-ți știi gândurile, mai ales când ele acolo nu-s.”

36.Tot ce am vrut sa va spun in acest articol este că nu sunt nimic mai mult decât un gândac, un jalnic gândac (n. r. gândac = om cu prea multe gânduri).

P. S. Cel mai ”acasă” mă simt acasă când sunt în propriile gânduri.

Moartea tot e o formă a Învierii

.- So, you are saying that you have one Easter for living people and another one for DEAD people? m-a întrebat câțiva ani în urmă, cu ochii cât roata un turist străin venit pe meleagurile noastre.

-Exactly, i-am răspuns zâmbind.

– And how do you celebrate it? face el ochii și mai mari.

– Simple: we are going to cemetery and eat eggs and ”pascka” and drink a glass of wine with those who passed away.

– What are you Moldovans: crazy freaks!? How can you eat and drink with dead people, unless you excavate the bodies? 

– No, of course we are not excavating the bodies. We are not necrophiliacs for God sake, am pufnit eu și mai tare în râs. We are doing this symbolically.

-But why?! Dead people don’t care what they eat, because they are, you know, just DEAD!

-Yes, but we care, we, those left behind, we care to keep them ALIVE and this is just one of our ways to do it.

Spre deosebire de mulți moldoveni, mie îmi place Paștele Blajinilor. Pentru mine e mai mult decât o sărbătoare, e de fapt un ritual care trăit și respectat corect, mi-aduce o mare împăcare și acceptare a faptului că oricât de dureroasă e pierderea celor dragi, până la urmă ea face parte din viață. Moartea probabil e singurul cel mai mare mister al omenirii, mister pe care se pare că se ține întreaga noastră existență.

De când tatăl meu a plecat pe cealaltă lume cu mai bine de 20 de ani în urmă, cimitirul a devenit unul din locurile mele preferate. Aici găsesc liniștea și conștientizez că în final noi toți, dar absolut toți suntem egali. De ce e nevoie de o zi specială pentru a-i comemora pe cei dragi? Pentru că așa e făcută viața – roata merge înainte – și volens nolens începi să uiți, să nu mai comunici, să nu mai pomenești.

De exemplu eu: în primii ani după deces, vizitam mormântul lui tata cel puțin o dată la trei luni, apoi de două ori pe an, apoi au fost ani în care nu am reușit să merg la el, iar eu vin anume la EL. Discut cu dânsul de parcă toți anii aceștia mi-a fost alături, fac glume piperate, uneori chiar îi las și o țigară. Eu!, care în copilărie îl boicotam ore în șir dacă-l prindeam fumând la balcon. Când mergem cu mama să facem curat înainte de Blajini, mereu avem același dialog.

Mama: Ei cum naiba vecinii ăștia și-au făcut gard chiar pe cărărușa noastră? Și eu care speram să-mi găsesc hodinele lângă tata? Ce? Acum va trebui să mă înmormântezi în cavoul familial de la cimitirul armenesc?

Eu: În nici un caz, mămica. Scot masa și scaunul, dar te culc lângă tata.

Mama: Of, tare-ți mulțumesc. Că așa îmi mai făceam griji…

Eu: Da nu ai pentru ce, mămica. O fac din propriile considerente. Crezi că tare îmi mai surâde ideea de a vă pomeni în două colturi diferite ale orașului? Nooo, merci.

Mama: Ha, am o fiică și aceea putoare!

Eu: Nu putoare, dar pragmatică. Să nu confundăm lucrurile.

Și așa ne luăm peste picior fără sfârșit, vărsând câte o lacrimă printre chicoteli. Mda… Am ajuns să râdem la mormântul lui tata, noi, care în primii ani de la deces, credeam că ni se vor usca ochii de la atâta plâns. Nu e cinism, e viață, pentru că moartea face parte din viață, iar o viață lipsită de umor e mai moartă decât moartea.

Ca să nu mă rătăcesc printre miile de morminte de la Doina, am memorizat și unii dintre ”vecinii” lui tata. Uite aici e „mireasa sub mesteacăn”, acolo e „bebelușul de patru luni”, ceva mai în deal e „mustăciosul zâmbitor” și chiar lângă tata – „băiatul cu chitara”. Un tânăr simpatic de vreo 20 de ani, cu o privire pătrunzătoare și mâini frumoase.

Constantin: martie 1973 – martie 1992.

De fiecare dată când treceam pe lângă el, mă întrebam: ”Oare cui îi cânți tu, Costea? Pe cine ai iubit și cine te iubea? Ce voiai să devii? Ce vise aveai? Oare de ce ai murit tu, Costea, atât de frumos și tânăr?”. Nu prea vedeam să vină lume la el. Până în anul acesta, când am zărit-o pe ea.

O bătrânică scundă și uscățivă de-mi făcea impresia că-mi încape în palmă. Un pic gârbovită și cu o broboadă fâlfâind în vânt asemeni unor pânze albe deasupra unei corăbii părăsite. Stătea cu mâinile strânse la piept, bolborosind cuvinte doar de ea auzite. Aveam senzația că pentru ea, în acea clipă s-a oprit tot timpul din lume, toată forofta din jur. Am atins-o ușor pe umăr, întinzându-i pomenile.

-Ah, tresări ușor, asta mie? Bogdaprosti, îmi răspunse femeia plină de riduri, schițând un zâmbet modest și privindu-mă cu doi ochi atât de calzi, tineri și pătrunzători.

-Sunteți mama lui Costea?

-Da. De unde știți?

-Aveți aceeași privire.

-Ah, drăguțo, de-ai ști cât de mult îmi semăna când era mic. Stai că-ți dau ceva de sufletul lui.

-Bogdaprosti, îi zic, dar povestiți-mi cum era Costea când era mic?

-Costic era un băiat foarte cuminte. ”Mamă, dă să te ajut. Mama, uite ce flori am sădit. Mama, azi la școală am compus un cântec nou”. Era foarte talentat. L-am crescut singură. Tatăl lui a decedat înainte ca el să se nască. Eu rude nu am. Sunt orfană… La școală îl lăudau toți profesorii.

Nu prea avea mulți prieteni. Costic nu umbla cu servitul, nu-i plăceau nici discotecile. Semenii lui se îmbătau, se luau la harță, făceau multe bazaconii. Costea, însă nu… Avea doi prieteni buni: verișorul de-al doilea din partea lui taică-s’u și colega de clasă cu care stăteau într-o bancă. Deseori veneau la noi acasă, își făceau temele apoi cântau la chitară. Costea visa să-și creeze trupa muzicală… Erau vremuri frumoase…

-Dar cum a…, mi s-a oprit un nod în gât, cum s-a întâmplat tragedia?

-Costea s-a dus la verișorul său. Acela locuia în celălalt capăt al satului. Trebuia să-l ajute la tăiat lemne. Băieții au stat până noaptea târziu. Verișorul i-a propus să innopteze la el, dar Costic l-a refuzat, zicându-i că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Peste câtva timp după ce a plecat, s-a auzit o bubuitură zdravănă… (oftează greu)…  Explozie de dinamită. Asta a fost pe data de 2 martie 1992. Asta a fost prima noapte de război… (iarăși oftează greu)…

Noi suntem din satul Coșnița…

Costea a murit pe loc (tace câteva clipe stăpânindu-și vocea). Peste patru zile ar fi împlinit 19 ani…

Nu știam ce să-i zic. Înghițeam în sec.

-Măcar nu a murit sărmanul în chinuri, spuse femeia cu vocea tremurândă, apoi mă privi drept în ochi. Războiul e cel mai cumplit lucru ce se poate întâmpla.

Ne-am cuprins tăcute una pe alta. În asemenea momente cuvintele sunt de prisos. Undeva prin apropiere se auzi din nou răcnet de drujbă.

-Da știi, drăguțo, îmi șopti mama lui Constantin. Eu vin rar la el. Nu-mi permite nici vârsta, nici buzunarul, totuși am un drum lung de făcut. Dar iată stau acum în fața lui și îl simt viu. El mereu este cu mine.

-Moartea tot e o formă a Învierii, i-am răspuns și ne-am luat rămas bun.

P. S.  Oare de ce trebuie să trecem prin războaie ca să înțelegem cele mai elementare chestii? Fiți aproape unii de alții… din dragoste, cu dragoste.

Zece

Azi dimineața te-am întrebat cum te simți te ziua ta. Mi-ai zis că ciudat, de parcă nu ar fi ziua ta, de parcă ar fi o zi obișnuită.

E primul semn că te maturizezi, deși crede-mă, toată viața oricum vei aștepta această zi și eu mă voi bucura că o aștepți.

Am trecut de primii noștri 10 ani împreună și a fost o călătorie extraordinară. Ne așteaptă o nouă etapă în care ne vom cunoaște și vom cunoaște dar înainte de asta îți doresc zece lucruri:

– Încrederea în sine. Vreau să TE asculți, să TE vezi, să TE simți, apoi toate celelalte.

– Curaj și ochii deschiși. Mergi mereu înainte, nu ai frică. Încearcă, gustă, testează, dar ține ochii mereu larg deschiși. Fii conștientă de toate (ne)buniile pe care le vei face.

– Fii tu. Nu încerca să placi la toată lumea. Cine va avea să te înțeleagă și să te iubească, va înțelege și te va iubi. Nu da explicații inutile, nu te irosi.

– Iubește. Fiindcă ai o putere de a iubi pe care nici nu aș fi putut să mi-o imaginez. Iubește viața ta în primul rând. Așa cum este.

– Ține minte: deasupra norilor mereu e soare.

–  Crede, pentru că asta ne face să nu ne țicnim.

– Cere ajutor, dar nu parazita. Mereu se va găsi cine să-ți întindă mâna, dar depune efort, înoată, pentru că în final doar tu poți decide dacă te duci la fund sau nu.

– NICIODATĂ să nu te lași înjosită, amenințată, șantajată și mai ales abuzată. Demnitatea ta e o valoare pe care trebuie s-o crești ca pe o floare în ghiveci.

– Cea mai mare bogăție pe care o ai sunt cunoștințele. Nu contează notele, ci ce știi tu, și cum vei aplica aceste cunoștințe. Peste 10 ani, crede-mă nici ție, nici mie nu îmi va păsa de ce notă ai luat la mate sau la română, dar mereu voi atrage atenție cum scrii și ce scrii și mereu va trebui să calculezi ca să supraviețuiești.

– Tu ești și asta e o minune. Tu ești mai bună decât mine, decât tata, decât bunicile tale și buneii și asta e firesc, așa merge roata vremii înainte.

P. S. Acești zece ani au fost extraordinar de frumoși și ne așteaptă încă zeci de ani înainte. Pentru tine această melodie pe care o ascult de câteva zile și mă gândesc mereu la mărțișorul meu întârziat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un an cât o maimuță sau maimuța din mine s-a maimuțărit cât a vrut

Cam de două săptămâni mă tot gândesc ce să scriu pe final de an, ce totaluri să fac?… Anul 2016 a fost un an în care m-am împrietenit sau poate m-am despărțit de toți demonii mei. Am fost și regina reparațiilor, și regina șoselei, și regina interviurilor de angajare, și regina kilogramelor în plus… mai pe scurt, un an care m-a maimuțărit și în care m-am maimuțărit în voie.

După câte cunoașteți în anul 2015 am suportat o intervenție chirurgicală destul de gravă. Boala m-a învățat să ascult, să dau la o parte tot gunoiul fonic din jur și să ajung la nucleu. Astăzi îi zic mulțumesc pentru că mi-a oferit această ocazie de a mă auzi.

Învățătorul meu din anul prezent a fost drumul. Nimic nu te aduce din nou la tine așa cum o face drumul. Astăzi, răscolind fotografiile, am găsit denumirea pentru 2016 – anul potecilor.

Niciodată nu voi uita senzația pe care am avut-o când am făcut prima mea sută de kilometri la volan singurică: ”Nastea, nu e destul că nu prea știi să conduci, dar încă mai suferi de cretinism topografic”, îmi șoptea gollum-ul din capul meu, iar eu luând vreo două pastile de tensiune încălecam pe căluțul meu alb cu patru roți și tiva!

Când am ajuns la Țîpova (fără a-i spune nimănui), în șlapi pe jumătate rupți,  fără apă, fără ghid, fără conexiune la lumea din jur, dar cu o râvnă neînduplecată de a găsi cascada și alegând, evident!, cel mai greu traseu de a ajunge la ea, de vreo patru ori alunecând și aproape că nimerind în hău, mă gândeam că sunt o proastă. ”Unde te-ai pornit tu, Nastea, prin cărări pline de mărăcini cu tot felul de cozi de șopârle, în cel mai bun caz și alte vietăți năzdrăvane mișunând prin ele? Unde naiba vrei să ajungi?”. ”La cascadă, trebuie neapărat să văd cascada”. Nu știu care forță mă împingea, dar nu mă opream. Drumul avea planurile lui în privința mea.

Când am găsit-o într-un final fericit, am făcut un pact cu mine însămi. Nu puteam să nu intru sub apele ei reci. Cât stăteam și simțeam fiecare picătură prelingându-se pe piele, mi-am promis că voi continua calea până voi simți că am ajuns la locul meu, oriunde ar fi el. Și pactul meu funcționează, pentru că după 15 interviuri de angajare și vreo trei locuri de muncă schimbate în ultimul an, am aterizat într-o echipă unde mereu este loc de omenie.

Drumul m-a făcut să conștientizez cât de mult am obosit de fițe și că nu vreau să le mai accept în viață. M-a învățat să cer ajutor și să-l primesc – necondiționat, dezinvolt și din toată inima. Astăzi dacă ar fi să aleg între o conferință cu tot felul de ”miniștri și viceminiștri”, vreo mega-lansare cu tot felul de directori și boemi sau boeme și un simplu rug pe malul Răutului cu un pahar de vin din partea localnicilor, aș lua decizia fără a clipi din ochi. Și apoi ce poate fi mai fascinant decât un Pink Floyd la mijloc de noapte răsunând printre stâncile Orheiului Vechi?

Drumul m-a făcut să descopăr luna în toată splendoarea ei. Într-o noapte, la margine de pădure am urlat la ea cât am putut. Apoi am dansat până nu mă mai țineau picioarele. Lupoaica din mine a fost mai fericită ca niciodată. În seara ceea mi-am zis că voi sări cu parașuta de la 3000 de metri înălțime și am sărit! Mi-am realizat visul. La anul îmi propun s-o fac fără instructor.

Într-o seară am rămas lângă o mănăstire. Aceea a fost ”noaptea Valpurgiei”. Toate fricile îmi ieșeau de după copaci, ademenindu-mă în mreje. Fiecare îmi făcea din ochi ca mai apoi să mă plesnească. Eram în mijlocul unui meci de fotbal în care tocmai eu eram balonul. Dimineața m-am trezit într-un lan de secară, în care libertatea căpăta o formă palpabilă. O absorbeam adânc în piept. Unu, doi, unu, doi – inspir, expir, inspir, expir… Și am văzut soarele, iar el m-a văzut pe mine.

Drumul m-a făcut să cunosc oameni soricei – micuți, timizi zâmbind de după ramuri, cu două scântei în priviri și mâini calde, mâini care lecuiesc.

Pe final am ajuns și în cimitirul armenesc, pe care l-am vizitat pentru prima dată în acest an și unde am adus un omagiu profund patriotic Părintelui ”Limbii noastre”, recitându-i imnul la un miez de noapte.

Ce concluzii am tras? Că am fugit atâția ani de mine, ca în final tot drumul să mă facă să ajung acasă.

Las câteva clipuri și poze aici, pentru a-mi aminti de această călătorie spre sine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și iarăși despre slăbit…

Французкая диета:

Секс, секс, а в обед кекс.

Если не помогает, от кекса можно отказаться

În loc să ascult sfatul francezilor, m-am prostit ca o fată mare. Și asta eu, care de ceva timp tot vă trâmbițez cât de important este să te accepți pe tine însuți așa cum ești, cu toate bubele din cap și kilogramele în plus…

Mai pe scurt… De curând pe rețelele de socializare se promovează un interviu cu o interpretă de la noi care a slăbit miraculos grație unui preparat (cică natural și foarte bun pentru metabolism și bla bla bla). Nu m-am născut ieri. Știu că minunile nu pică din cer. În spatele oricărei realizări, inclusiv slăbitului cu 10 kg și mai mult, e foarte multă muncă, dar… lenea e cucoană mare… E mult mai ușor să crezi în minuni decât să depui efort.

Așadar, am făcut un search pe Google, am mai dat peste niște forumuri și în câteva ore mă pomenesc că am comandat produsul, apropo, nici prea costisitor, dar nici prea accesibil. ”Buuuun, Nastea, îmi zic în gând, hai să trecem și de această aventură, la urma urmei ce avem de pierdut?”.

– Nu vă temeți, îmi spune curierul, n-o să muriți.

-Mmm?… fac eu nedumerită.

– Eeeei, eu la câte comenzi livrez în fiecare zi, apoi jumătate de Chișinău ar fi trebuit deja să moară. Nu e otravă, stați liniștită.

– Dar ajută?

– Mmm…, face deja el nedumerit, parcă da. Azi o femeie deja a cincea oară a cumpărat produsul. Pentru ea sau pentru rude, nu mai știu…

– Bine, dar a slăbit?

– Parcă da… Parcă a slăbit…, așa, mai printre dinți îmi răspunde el și apoi repede adaugă:

– Eeeei, dacă mai trebuie să slăbiți și dumneavoastră, apoi nu mai știu ce vor femeile astea, și dus a fost.

Stau cu pachetul în mână și simt cum ușor ușor îmi cresc urechile de măgar, dar speranța, după cum se știe, moare ultima (of, ce șmecheră mai e și speranța asta), așa că am deschis ferm ambalajul și am urmat instrucțiunea. Efectul trebuia să-l simt chiar din prima zi.

A trecut o săptămână…

Azi dimineața primesc asta:

despre-mine

Niciodată în viață nu am râs atât de tare pe seama mea. Colegii de serviciu nu pot înțelege ce se întâmplă, probabil mă cred hop pe-o parte… Ce-i drept, așa și este, doar că hop-ul e altul.

Acum serios. Noaptea asta am avut un dialog foarte sincer, unu la unu cu mine însămi. Fără martori, fără reflectoare.

– Nastea, tu chiar vrei să slăbești?, m-am întrebat.

– Da, vreau, am răspuns ferm.

– Dar pentru ce?

Și aici tăcere mortală. Tăcerea a durat câteva minute, după care am avut un bliț orbitor în creier. Nu vreau să slăbesc. Îmi place să mănânc și îmi place sexul și nimic pe lumea asta nu mă face mai fericită decât o cină copioasă după o partidă fierbinte de amor. Și toate astea urmate de un somn sănătos. Rețeta fericirii a la tanti Nastea e una foarte simplă.

Apoi de ce să mă lipsesc de asta?

Fiți fericiți, dragii mei. Eu cred că asta contează cel mai mult.

P. S. A da, ceaiul continui să-l beau. La finele cursului, voi raporta dacă merită sau nu. Între timp, nu uităm să punem ”like” și la pagina mea de Facebook.