De toamnă

Să ne acoperim de ochii lumii

Cu plapuma acestei zile

De toamnă caldă, aurie

Când iarăși devenim copii.

Să admirăm cum vraja vieții

Cuprinsu-ne-a în val vârtej

De verde și de galbenul tristeții

Că azi e azi, iar mâine-i ger.

Să adormim cu soare-n suflet

Cu amintirea-acestei veri,

Când doi copii ca prin minune

S-au regăsit și iarăși pier.

Reclame

Din nou acasă

b4bd77406a1a09bb3d7f76af7496098e

Eu… nu mă căiesc că duc povara de a fi om,
Căci eu iubesc păcatele din mine.
Sunt ale mele
Și le voi duce-n sute de morminte
Pe care le voi răvăși în zori.


Eu… nu mă căiesc că azi și mâine
Nu-mi voi aduce-aminte de trecut,
Port haine ruginite de milenii,
Care de atâtea ori m-au omorât
Și iarăși m-au născut.


Cei obosiți n-au parte de odihnă
Și eu asemeni unui călător sihastru
Îmi caut „eul” veșnic rătăcit pe drumuri
Pierdute-n valurile sfântului albastru.


Eu… nu ma căiesc că într-o dimineață
Uscat de atâta sete trupul meu
Va înceta să se mai zbată,
Ca eu să pot fi iarași eu.


Să bat la poarta casei mele…
De liniștea aceasta mi-a fost atât de dor…
Ce bine e sa fii din nou acasă!
Deschide, Doamne, ușa, te implor!

Dialog

maxresdefault

Vine furtuna, iubite,

Geamul închide-l mai strâns.

Stelele pier pe orbite,

Ninge cu focul cel stins.

 

Care furtună, iubito?

Focul s-a stins doar în vis.

Soarta ne e hărăzită,

Plouă cu flori în abis.

 

Vezi uraganul, iubite?

Vezi câte mii a ucis?

Noaptea ne este sortită,

Iadul în flăcări s-a-ncins.

 

Topește zăpada, iubito.

Soarele e paradis.

Lasă să curgă amorul

Prin cordul de veacuri închis.

 

 

Acolo unde alții cred că nu-i nimic

”O, au sădit flori noi. Ia te uită și gardul l-au vopsit. Ah, da ușa s-a jerpelit. Demult n-am fost pe aici…”, ne ghida vioi Parascovia, una din acele doamne care au pus temelia a ceea ce astăzi se numește Casa Comunitară Hansca.

Am vizitat-o împreună cu o jurnalistă din Marea Britanie, o tânără foarte frumoasă, cu un zâmbet larg și ochi albaștri pătrunzători. Când am intrat în ogradă, am simțit un val de căldură plăcută. Adia a liniște, a bunătate.  În ogradă lebede confecționate din anvelope uzate, viță de vie cățărătoare și o terasă mare, umbrită unde ne așteptau ei, beneficiarii.

Ceea ce îmi va rămâne în minte este galanteria de care au dat dovadă și bucuria sinceră de a primi oaspeți, de altfel primul lucru care nu putea să nu-mi atragă atenția erau  zâmbetele până la urechi și ochii curioși. Imediat ne-au adus scaune, îndemnându-ne să luăm loc. Unii mai îndrăzneți, își întindeau mâinile spre noi, alții băteau din palme.

– Ne veți arăta la televizor?

– Nu, dar vrem să stăm de vorbă cu voi. Dna a venit din altă țară și vrea să vadă cum trăiți. Ea vorbește engleza.

– Da eu tot știu engleza. My n-a-a-a-m-e is Ion.

– Da, Ion știe engleza și computerul. El și Mihai mereu se iau la harță cine stă mai mult pe Internet.

Dna Rodica este cea de-a doua mamă a tuturor beneficiarilor. O femeie cu două riduri adânci pe frunte, privire senină și zâmbet modest5. Ea petrece cu ei 24 din 24, pregătindu-le mâncarea, spalând rufele, facând ordine, în același timp învațându-i să facă diverse lucruri prin gospodărie. Când băieții se iau la harță, îi pune la punct.  Mihai, de exemplu era trist că dna Rodica i-a interzis să stea la computer.

– Are problemea cu vederea și trebuie să urmăresc cât timp petrece în fața ecranului.

– Da vă ajută prin gospodărie?

– Firește. Mihai, bunăoară e primul meu ajutor la bucătărie. El și gătește, și spală vasele.

– Da ce gătești tu, Mihai?, în acest moment interveni colega mea din Marea Britanie, noi ajutând-o cu traducerea.

– Mmm… Cătite… și… și… chec, răspunse băiatul după ce câteva clipe nu-și putea rupe privirea de la ea.

– Da cu ce-i checul? Cu mere, vișine, prune?

– Mmm… cu… cu… cu mere. Tare bune… tare bune mere.

– Da merele tu le crești?

Mihai tace. Se uită concentrat drept în fața lui. Are o privire gânditoare și un pic mâhnită.

– Păi, Mihai, intervine Parascovia, ia zi, tu crești merele sau nu?

– Mmm?… se uită ba la dna Rodica, ba la mine, ba la colega din Marea Britanie. E pierdut.

– Mihai, îl ajută dna Rodica, tu uzi în livadă?

– Nu vreau să spun minsiuni, răspunde ferm cu o sinceritate dezarmantă. Demult n-am văzut atâta curaj pe fața unui bărbat.

– Mihai nu prea lucrează în grădină, intervine dna Rodica. Din cauza soarelui îl dor ochii. Mă ajută mai mult la bucătărie, la făcut ordine, la computer… că iată eu nu prea mă pricep în ale Internetului și el îmi arată. Privim desene animate împreună.

Mihai zâmbește, coborând capul un pic rușinat, dar pândind pe furiș reacțiile jurnalistei din Marea Britanie. Discuțiile continuară cu alți beneficiari. Am aflat și istoricul Casei Comunitare și cum au fost transferați aici copiii cu dizabilități de la orfelinatul din Orhei. Cu patru ani în urmă un reportaj de la acea instituție m-a cutreierat până-n măduva oaselor, ca mai apoi să-i văd pe acești băieți zâmbitori, deschiși și apți de comunicare, unii chiar părăsindu-și cărucioarele, devenind de sine stătători în măsura capacităților sale. Toate acestea au fost posibile grație unei altfel de abordări în îngrijirea lor și aici nu pot să nu menționez dedicația cu care lucrează oamenii din domeniu.

Între timp Mihai își ridică capul și într-un moment de pauză, uitându-se fix la dna din Marea Britanie, întreabă:

– Da ție… ție plac apesine?

– Do you like oranges?, îi traduc.

– Yes, sure. I like them very much.

– Ap’ și mie plac, răspunde Mihai zâmbind, dându-ne la toți de înțeles că în asemenea dialoguri, n-are el nevoie de traducere.

– Mihai, da tu știi ce o să faci la 21 de ani?, îl întreabă Parascovia de sub ochelari.

– Stiu, răspunde iarăși cu o fermitate de invidiat. O să mă însor.

– Da de ce nu mai devreme?

– Liza a zis că nu se poate. Eu ascult pe Liza. Liza spune bine. (n. r. Liza este psihologul Casei).

La plecare Ion și Mihai au ieșit în stradă să ne petreacă. Făceam schimb reciproc de ”pa, pa” și ”rămâneți cu bine”, când ambii, parcă la comandă, au deschis ușile la automobil poftindu-ne galant să intrăm. Înainte de a ne așeza, ne-au sărutat mâinile, fluturându-ne ”la revedere” încă mult timp după ce a pornit mașina.

 

***

Mihai nu trebuia să ajungă la Centru. Se află aici în urma unei erori de tratament, erori care l-a încetinit în dezvoltare. Poate ar fi fost astăzi un tânăr fotbalist, sau un bucătar iscusit, sau poate un programator începător… Ar fi avut o prietenă, sau poate mai multe, cine știe?

În drum spre casă îmi tot stătea în minte imaginea lui și a camarazilor săi. Câte emoții calde, câte gânduri luminoase, câte vise… Cât curaj și sinceritate acolo unde alții cred că nu-i nimic.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Totuși

Și câte ploi încă vor fi

Când vei fugi desculț în dimineți

Să prinzi iubirea de o zi

Pe vârful degetelor reci.

 

Și câte nopți încă vor fi

Cu întrebări fără răspuns:

”Ce-a fost acel himeric vis?

Un răsărit sau poate un apus?”

 

Și câte zile vor mai trece

Când vei credea că s-a sfârșit.

Apoi un zâmbet printre mii de fețe

Te va trezi din somnul amorțit.

 

Vor trece anii rând pe rând…

Sătul de viață, iarăși sec,

Te va străbate-un ultim gând:

”Ah, cât de mult eu, totuși, încă te iubesc”.

 

Nu să mori mai ușor, ci să trăiești frumos

Am vizitat Casa Angelus – loc situat în centrul raionului Orhei, pe un deal înconjurat de păduri. Aici copiii vin să-și întâlnească liniștea.

Se pare că liniștea am găsit-o și eu. Dna Margareta, directoarea Centrului mi-a povestit despre una din primele lor beneficiare.

– Cristina avea nouă ani când a fost diagnosticată cu o tumoare inoperabilă la creier. În vara anului trecut a venit la noi. Era ultima ei sută de metri… atât ea, cât și părinții fiind conștienți de asta. Noi, personalul, am îndrăgit-o îndată, ca pe o fiică. Era atât de talentată… Mereu voia să deseneze, noi aducându-i și acuarele, și carioci, și creioane din ceară. Astea din urmă îi plăceau cel mai mult. Uitați-vă și dvs. ce desene frumoase.

Mi-am întors privirea spre peretele plin de desene… atât de colorate, atât de vii.

– Nu-i plăceau culorile întunecate, zicea că are și așa destulă întunecime în cap. Desena flori sau ceva abstract, zicea că lumea asta e prea frumoasă ca să o poată reda. Niciodată până a o întâlni și nici după nu am văzut o persoană atât de mulțumitoare. Orice bucate îi pregăteam, orice jucărie, carte, haină – totul îi plăcea. Mereu o auzeai exclamând: ”vai, ce frumos”, ”vai, ce gustos”… Era absolut lipsită de pretenții.

Dna Margareta făcu o pauză. Îmi rețineam cu greu și eu lacrimile.

– Nu dorea să se întoarcă acasă: ”Lăsați-mă să mor aici. Aici e atât de bine”. Vorba e că acasă o așteptau doi frățiori și o surioară. Toți trei erau copii sănătoși și, firește, năzbâtioși, că unde s-a mai văzut babă frumoasă și copil cuminte. Fiind mai mici, nu întotdeauna înțelegeau că sora mai mare are nevoie de îngrijiri speciale și cel mai important, de liniște. Din cauza tumorii avea dureri de cap mai tot timpul. ”Nu vreau să ajung să-i urăsc sau să mă urască ei pe mine”, îmi zicea cu atâta blândețe în glas. ”Ei nu sunt de vină că m-am îmbolnăvit. Trebuie să zburde, să se joace, să danseze, să cânte – vreau să aibă o copilărie împlinită. Și apoi, ei au mai mare nevoie de mama și tata, decât mine”.

– Da părinții ei veneau la Centru?

– Sigur că veneau, pe rând, doar că ea îi trimitea înapoi acasă. Le zicea să nu-și facă griji. Să se odihnească de boala ei. Într-o zi tatăl a intrat în cabinetul meu izbucnind în hohote ca un copil mic. Nu putea scoate un cuvânt. N-avea nevoie nici el de cuvinte. Îl țineam de mână, abținându-mi lacrimile din toate puterile. Așa și am stat timp de o oră, în tăcere, întrebându-ne de ce soarta e atât de cruntă. Răspunsurile sunt dincolo de noi. L-am văzut cum încetul cu încetul s-a calmat, citindu-i o resemnare în ochi. ”Mulțumesc că aveți grijă nu doar de ea, dar și de noi”. A ieșit pe ușă mai ușurat. Și spatele îl ținea mai drept, de parcă a fost pentru prima dată când în sfârșit putea respira.

– Cum a plecat Cristina?

– Zâmbind. Știți ce era curios? Avea pofte până în ultima clipă. Ultimele trei zile nu mai putea mânca, dar ne ruga să-i aducem ba o cană cu lapte proaspăt, ba un măr, ba o bucățică de ciocolată. M-a rugat să-i aduc chiar și un snop de iarbă cosită. Ea mirosea aceste produse și doar șoptea: ”cât e de bine”. Într-un moment n-a mai șoptit…

Dna Margareta iarăși făcu o pauză. De data asta mai mare.

– Când a plecat, am simțit cum mi se duce pământul de sub picioare, la propriu. Simțeam o pustietate amarnică. De parcă tot ce era frumos pe lumea asta a plecat odată cu ea. Timp de două săptămâni plângeam toată echipa. În timpul zilei ne țineam dârji, iar când ajungea ora mesei și intram cu toții în bucătărie, lacrimile curgeau șuvoi. Apoi au venit alți copii și alți părinți care, de asemenea, trebuie ajutați. Părinții Cristinei, apropo, ne ajută până în prezent. Și oamenii din sat ne ajută. Și noi ne străduim să-i ajutăm la rândul nostru, cu ce putem. Și așa roata vieții merge înainte. Cristina asta își dorea cel mai mult – să traiască până în ultima secundă.

***

Este unul din acele rare momente când nu am ce adăuga. Închei cu speranța că am auzit-o pe această fetiță și că i-am dat voce să o auziți și voi.

 

P. S. Mă închin până la pământ tuturor acelor oameni, mulțumită cărora în Moldova au fost create și continuă să fie prestate îngrijirile paliative.

Comunicarea și cei șapte ani de acasă

Vreau să vă mărturisesc câteva secrete din cariera mea profesională. Pentru tinerii din breaslă s-ar putea să fie util. Voi începe cu un mic istoric întrucât puțini dintre cititorii blogului știu cu ce îmi câștig pâinea, cu excepția aventurilor televizate căror le-am dedicat și o rubrică aparte.

După cum ușor puteți intui sunt specialist în comunicare. Firește, asta îmi place cel mai mult și asta știu să fac. În 2003 am absolvit cu brio facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat, iar în 2011 – facultatea de Business și Administrare a Afacerilor, specialitatea Marketing și Logistică din cadrul Academiei de Studii Economice. Muncesc de la 14 ani și mereu am lucrat cu și pentru oameni. În paralel cu joburile oficiale (n. r. cele pe care le indic în CV și sunt înregistrate în carnetul de muncă) am făcut multe altele part time (n. r. calâmcicuri le spuneam eu, de la rusescul: калым) inclusiv moderatoare la nunți, ghid pentru turiști străini, traducător/interpret etc.

Am activat mult timp în cadrul ONG-urilor, unele de talie internațională, am reprezentat, însă și instituții publice. Am făcut reporterie inițial la un ziar, apoi am fost cel mai tânăr știrist cu perspectiva de a deveni redactor la  o agenție de top pe acele vremuri, ulterior m-am pomenit în departamentul ”Producție” la un post TV. Cu câțiva ani în urmă m-am specializat în marketingul online și când spun marketing nu mă refer la promovarea pe rețelele sociale, ci în primul rând la elaborarea de produs – site-uri, pagini etc. Am avut și tentative de fundraising, organizând campanii de crowdfunding online și offline, precum și scriind propuneri de proiect care astăzi se implementează.

Pe scurt, mă pot mândri cu o experiență destul de vastă ca să-mi permit luxul acestor ”5 minute de glorie”. Vreau să mă adresez celor care abia vor să apuce calea meseriei mele: Băieți și fete, voi știți în ce vă băgați? Întreb și râd pe sub mustăți. De ce? Pentru că exact întrebarea asta am auzit-o cu mulți ani în urmă de la unul din profesorii mei, cel mai aspru după părerea tuturor colegilor de facultate, la care habar nu aveam ce să răspund. Îl credeam un cârcotaș bătrân care-și revarsă frustrările pe noi, ”bieții”, tinerii studenți. Și poftim, nici nu am observat cum Cronos mi-a bătut la ușă, eu însămi ajungând să pun și să-mi pun din ce în ce mai multe întrebări.

30530510_2007796089548253_2581917975082696704_n

Prin ce este complicată această meserie? Prin faptul că foarte puțini oameni conștientizează pe deplin ce înseamnă a fi un comunicator. Acest domeniu este unul viu, veșnic în mișcare, în care mereu trebuie să fii la curent cu inovațiile, dar și să te întrebi pe cât de utile și propice sunt ele. Comunicarea nu e matematică superioară. Chiar dacă are formule exacte, în cele din urmă rezultatul e cel ce contează (și între noi fie vorba, câteodată scopul scuză mijloacele). În comunicare mereu calculezi între ce este mai relevant: corectitudinea formulării mesajului sau faptul că mesajul tău e perceput corect? Nu există rețete universale, dar echilibrul între aceste două paradigme face o comunicare eficientă.

Dificultatea cea mare a comunicatorilor – începători sau cu experiență, buni sau mai puțini buni – este că aproape fiecare al doilea cetățean care câtuși de cât cunoaște limba română sau oricare altă limbă crede că se pricepe în științele comunicării. Pe parcursul carierei, neapărat cineva din manageri, fie din clienți, fie din colegii de birou va ști mai bine ce și cum trebuie să scrieți, vorbiți, machetați etc. Fiți gata pentru întrebări de genul: ”Ei, da cât e să scrii o scrisoare / un  articol / o strategie?”, ”Da ce, nu se poate de făcut mai multe postări?”, ”Da numaidecât trebuie de folosit cuvântul acesta?”, ”Da neapărat trebuie de tradus în română?”. Oh, da replici ca: ”Nu-mi place cum sună cuvântul acesta, hai să folosim altul”, ”Asta nu-i corect, iată cum e corect”, ”Cine o mai fi inventat și prostiile astea?”, ”De unde ai luat informațiile acestea?” etc. etc. Le veți auzi cu duiumul și toate vor fi însoțite de epica declarație: ”Tu ești imaginea companiei/organizației/instituției!”.

Aveți în vedere, că domeniul în care pășiți este unul din cele mai bully posibile și e nevoie de o muncă (în special internă) colosală ca să vă dezvoltați un sistem de imunitate rigid. Ce trebuie de făcut pentru asta?

  1. În primul rând, să cunoașteți foarte bine limba pe care o folosiți. Am o glumă pe care doar colegii de breaslă o înțeleg: Limba este instrumentul meu de lucru, la propriu. Deci, manualele de limbă română și dicționarele sunt Biblia voastră, sunt scuturile, sfinte dacă vreți, care vă vor proteja de bullying. Fără a le studia și a le avea în posesie, n-are rost să veniți la serviciu. Veți fi mâncat înainte de a deschide gura.

 

  1. Dezvoltați-vă asemenea calități precum spiritul de observație, capacitatea de analiză și sinteză, echidistanța, dimplomația și  simțul umorului. Ținem minte: limba este instrumentul meu de lucru, da?

 

  1. Citiți. Literatură. Bună. Fie că e vorba de cea de specialitate, fie că e beletristică, un singur principiu acționează – cu cât mai mult, cu atât mai bine. Ce-i drept, cu vârsta veți ajunge la etapa când mai puțin va însemna mai mult, dar până atunci acumulați informația și verificați cu atenție sursele din care provine. Autenticitate. Credibilitate. Veridicitate. Iată Sfânta Treime.

 

  1. Credeți în totul și nu credeți nimic. Oricât de mult v-ați pătrunde de o anumită relatare, puneți totul la îndoială. Adevărul și dreptatea sunt noțiuni foarte relative și foarte individuale. Or, fiecare are adevărul și dreptatea sa. Atunci când pregătiți un mesaj, întrebați-vă: poate e mai bine de trezit gânduri și apoi discuții? În orice caz, decizia vă aparține.

 

  1. În final, dar nu în ultimul rând, regula de aur de care m-am condus în toată activitatea mea profesională de până acum și de mai departe – consecvența. CON-SEC-VEN-ȚA. Deseori sunt întrebată: De unde începe comunicarea unei companii? Începe de la propriul comportament, de la propria ținută, de la propriile gânduri, acțiuni, declarații, apoi de la ușa de intrare, de la culorile și mobielierul din oficii, de la felul în care se discută cu angajații și cum discută angajații între ei, de la felul în care se discută cu furnizorii, clienții, partenerii etc. Și tocmai la coadă stau acele articole, comunicate, postări, clipuri video, emisiuni radio și TV. Fără de primele, ultimele sunt doar baloane de săpun care odată și odată se vor sparge în lipsa consecvenței. Oamenii nu-s proști, ei simt orice discrepanță între ce li se spune și ce primesc de facto.

P. S. Prieteni, sfaturile înșirate aici, mi le adresez mai întâi mie, pentru că sunt om și pentru că sistemul meu imunitar are perioade când scade. Pe 7 aprilie tanti Nastea a împlinit 7 ani. Cifră magică, nu? De azi simt că trec la un alt nivel, că începe școala și că am foarte multe de învățat, dar acești șapte ani de acasă au fost atât de vii și atât de plini, punând temelia a ceea ce eu abia acum înțeleg că începe: marea transformare.