Lena sau adolescență, dulce păpădie

tanti nastea lena

Pe Lena am cunoscut-o în vremea când lucram la TV. Trebuia să filmez un reportaj despre balurile de absolvire organizate în școli. Am sosit la un liceu destul de popular la noi și cât filmam înmânarea diplomelor, am remarcat că pe eminenta clasei nimeni n-o aplaudează. Nici măcar profesorii. Evenimentul se petrecea în sala de festivități la etajul patru. Ulterior elevii cu tot alaiul de părinți au intrat în clasă.

 

Lena a rămas singură pe culoar privind în gol la geam. Eu îmi așteptam cameramanul ca într-un moment să tresar de la întrebarea ei șoptită parcă pe alături, dar cu intonație fermă:

 

– Mă serviți cu o țigară? Știu că fumați, v-am văzut pachetul în buzunarul din spate.

 

– Nu e prea devreme la vârsta ta?, am întrebat-o ironic și atunci și-a întors fața spre mine. Mă priveau doi ochi albaștri albaștri în care se citea o nemărginită tristețe și înțelepciune prea vădită pentru anii ei.

 

– Nu vorbiți cu ea, mi-a strigat un băiat ieșind din clasă. E o curvă!

 

– Ce-ți permiți tinere?, l-am întrebat aspru.

 

– Lăsați-l, m-a tras de mână Lena, eu nu-i atrag atenție, nu-i atrageți nici dvs., și iarăși se izolă de lumea din jur cu acea privire ațintită spre geam.

 

O priveam și m-au cuprins emoții de nedescris. Parcă m-am întors în timp. Scundă, un pic gârbovită și îngustă în umeri, dar emanând fermitate în toată statura ei.

 

– Cum te cheamă?

 

– Lena.

 

– Elena?

 

– Nu, simplu, Lena. Păi îmi dați o țigară sau nu?, mă întrebase oarecum absent.

 

– Hai să mergem în curte. Voi trage și eu o pipă cu tine. Îmi voi aduce aminte de anii de liceu când ne ascundeam și noi pe la colțuri.

 

– Eu pe ai mei prefer să-i dau uitării.

 

– De ce colegul te-a numit așa?, am îndrăznit s-o întreb după câteva fumuri trase în tăcere.

 

– Din cauza lui Radu. Un băiat din clasa noastră.

Răspunsul ei mi-a răscolit niște amintiri neplăcute, simțind cum în interior încep a fierbe. Îmi pregăteam deja discursul înflăcărat despre cum nu ar trebui să se lase înjosită de un băiețaș care tocmai a descoperit că are penis, când a urmat istoria ei după care am amuțit.

 

– Mereu am fost retrasă. Îmi place mai mult compania cărților decât a colegilor. Pentru mine toate materiile erau ca untul uns pe pâine. Radu nu era cel mai tare din clasă, dar învăța bine. Nu era nici prea frumos, nici prea urât, dar îl iubeau toți. Era mereu în centrul atenției scornind tot felul de hohme. Îl iubeau și profesorii. Putea să-i dezarmeze cu o simplă glumă sau întrebare stupidă pe care obișnuia să le pună ca să întindem timpul să nu ieșim la tablă. Ce să zic, toate fetele se topeau după el. Cred că eram vreo două – trei care îi țineam pieptul. Mie de fapt îmi era total indiferent. Îl tratam ca pe un țânțar care mă sâcâie în timpul orelor. Avea vederea proastă, purtând ochelari. Se așeza mereu din urma mea ca să întrebe ce scrie pe tablă.

 

…A tras iarăși câteva fumuri în tăcere, eu încercând să intuiesc ce va urma.

 

– Era în ajunul Anului Nou când am decis să organizăm o petrecere cu clasa într-o clădire părăsită de la marginea orașului. Nu voiam să merg, dar m-a convins Radu în ultimul moment. Era frig afară, iar el mă privea atât de convingător de după lentilele aburite de respirația lui caldă… Cred că asta și voi ține minte pentru tot restul vieții. Ochii ceia ca doi cărbuni de după ochelarii lui încețoșați: ”Hai, Lena cu noi. Mereu stai cu nasul în cărți. Cât se poate?”, mi-a luat palma rece ca gheața între mâinile lui. ”Nu vei regreta”, îmi repeta tot drumul încolo. Ce naivă eram… Ce naiv era!…

 

… Mai trage un fum. Țigara aproape că s-a stins. Eu stăteam neclintită, ținându-mi respirația și absorbind fiecare cuvânt al ei, de parcă orice sunet de-al meu ar sparge taina împărtășirii între noi.

 

– Ajunși acolo, colegii au pus muzică. Inițial toți toastam, îndrugam verzi și uscate. Cineva își făcea de cap chiuind pe tot cartierul. Eu stăteam la un geam spart cum obișnuiesc mereu să fac. Mă uitam la cel mai popular cuplu din liceu. Dansau în mijlocul încăperii și erau frumoși. Era o chimie între ei (n. r. ”Doamne, fata asta știe de chimia între oameni?”, mă întrebasem în acel moment). Radu s-a apropiat de mine tiptil. Mă cuprinse din spate: ”Știi, că noi suntem mai frumoși ca ei”, îmi șopti în ceafă. Am încremenit. În acea clipă m-a întors înspre el, luându-mi fața în palme. Nu vedeam decât ochii lui de sub lentilele groase și zâmbetul cald… până la urechi… terminându-se cu două gropițe în obraji. Atât de aproape… Atât de departe…

 

”Atenție, poliția!”, răsună în următorul moment. Radu, fâsticit s-a izbit înspre fereastră. L-am văzut cum se apucă de perete și vrea să pășească spre fereastra de alături care ducea în altă cameră. Peste câteva secunde am auzit un strigăt înăbușit.

 

”A murit Radu”, strigau colegii din jur. ”Liniște, toată lumea!”, se auzea vocea polițistului. ”Chemați ambulanța!”, țipa șefa clasei. Eu nu puteam să ma uit pe geam. Stăteam așa înțepenită, când un coleg mi-a urlat în ureche: ”Lena, tu nu vezi? Radu e mort! Din cauza ta!”

… Am stins mucurile de țigară. Lena tăcea, tăceam și eu. Nu știam ce să zic. Nu găseam cuvinte. Am luat-o de mână când a început să plângă. Plângea în hohote, eu cuprinzând-o și șoptindu-i tradiționalul: ”totul va fi bine”.

 

– Radu a murit pe loc. Și-a rupt coloana vertebrală în zona cervicală. Știți de ce a sărit ca șarpele? Avea un joint la el și s-a speriat că poliția îl va închide. Un joint… Un amărât de joint! Doamne, pentru asta merita să-și riște viața? În atâtea țări e legalizată marihuana și poftim, Radu e mort! Am aflat abia după moartea lui că de doi ani de zile se usca după mine. Avea și piese muzicale pe care mi le-a dedicat. Radu mai cânta și la chitară. Zicea ca ori se însoară cu mine, ori basta. Niciodată nu am fost îndrăgostită de el, dar atât de mult mi-i dor să văd acele buze cărnoase pe care așa și nu am mai apucat să le sărut… Colegii lui Radu, cum de altfel și maică-sa cred că eu i-am strecurat jointul în buzunar. La poliție cazul a fost clasificat drept accident din imprudență, dar toți colegii, părinții și profesorii mă acuză pe mine. Eu locuiesc doar cu bunica, ea are inima slabă și nu-i zic nimic. Doamne ferește, s-o mai pierd și pe ea…

 

Urcam scările spre cabinetul de dirigenție cu inimă grea. Cameramanul filma balonașele date drumul în aer, hohotele vesele ale absolvenților, părinții îmbrățișându-și copiii, iar eu parcă eram paralizată când o voce stridentă mă scoase din transă:

 

– Dvs. ați vorbit cu rapănul ăsta?, și un deget îndreptat spre Lena.

 

– Poftim? făcui mirată.

 

– Fata asta mi-a ucis băiatul!, striga isteric o adunătură de cârlionți bruneți strânși cu o agrafă mare de plastic. Lângă tablă, alături de pictura lui Ștefan cel Mare și Copacul Eminescian era poza unui tânăr cu un zâmbet atât de cald și deschis, terminându-se cu două gropițe și întronat cu doi cărbuni licărind după lentile groase. Radu ***, 1992 – 2010.

P. S. Am făcut reportajul care a ieșit destul de vesel. Lena a stat tot timpul într-o parte. N-am iscat atunci nici o discuție cu părinții sau profesoara. Am tăcut, dar mereu mă uitam la Lena. Voiam să-i spun atât de multe… Ea privea absent la geam. Azi noaptea am visat-o. Ea și Radu se sărutau.

 

36 de istorii adunate în 36 de ani

1.

Sunt Nastea și îmi încep ziua cu trista și optimista constatare că fac 36 de ani. Tristă pentru că 36 deja nu mai e ”puțin peste 30”. Optimistă, pentru că 36 nu e nici ”puțin sub 40”. Așa că dacă cineva în următorii 4 ani mă întreabă ce vârstă am, voi răspunde că: ”puțin peste 35”.

2.

Am înțeles că m-am maturizat în momentul în care am încetat să-mi aștept cu nerăbdare ziua de naștere. Și totuși… undeva acolo adânc este o Nastea care continuă să meargă în vârful degetelor prin casă, răscolind fiecare sertar în căutarea cadourilor surpriză. Ea nu doarme. Ea este vie și asta-i minunat.

3.

Nu mi-e frică să recunosc că mi-e frică de bătrânețe, pentru că în țara noastră a fi bătrân e mai mult o sentință decât onoare, dar admir oamenii care îmbătrânesc frumos, în special femeile.

4.

În general natura este foarte nedreaptă cu noi din acest punct de vedere, pentru că în interior ne oprim la vârsta de 25 de ani (maximum 30). Și dacă oglinda ne mai poate minți, pașaportul nu iartă niciodată.

5.

În goana după frumusețe, multe femei caută să fie amăgite de oglindă și nu le judec. Personal mi-am făcut două operații plastice la abdomen și eram pe cale de a-mi implanta silicon în sâni. Dar iată ce m-a făcut să mă răzgândesc:

6.

Cât stăteam internată la clinica de medicină estetică, aveam o vecină care tocmai și-a făcut operație la nas, și-a înlăturat ridurile din jurul ochilor, și-a mărit un pic buzele. Avea toată fața bandajată, în afară de ochi și o mică crăpătură la buze, iar deasupra un ciuf de păr prins cu un elastic verde. Mi se asocia cu un fel de Ninja Cipollino. Când și-a revenit după anestezie a început să-mi povestească despre toate peripețiile ei cu chirurgii plasticieni. Era a șasea ei intervenție de acest gen. În afara de Moldova, a fost și în Cuba, și în Germania – ba să-și mărească pieptul, ba să-și modeleze coapsele, ba să-și micșoreze pieptul la loc, ba să-și uniformizeze pieptul, întrucât după una din operații un sân era mai mare ca altul. Eu o ascultam și volens nolens mi-am adus aminte de un banc: ”Stau de vorbă un câine lup și un câine shar pei: Auzi, bre, face câinele lup, vezi cicatricea asta? E de la bătaia cu javrele din ograda vecină. Da cicatricea asta de pe laba dreaptă o vezi? L-am salvat pe stăpânul meu de la tâlhari. Da vezi caninul ăsta rupt? Am ucis un vulture pe câmp. După o pauză, shar pei-ul timp de cinci minute își strânge toată pielea de pe spate în vârful capului: Auzi, bre, vezi borta asta? Păi aista-i curul meu”.

7.

Femeia ceea m-a lăsat să-i ating sâinii când am întrebat-o cum sunt. Și erau într-adevăr vânjoși ca două mere fragede. ”Îți place?” mă întreabă cochet, imediat adaugând: ”și lui Hans al meu îi place. Suntem căsătoriți de trei ani. E neamț și e cu șapte ani mai tânăr. Mereu îmi spune că nu-mi trebuie atâtea operații, dar singură știi cum e… Azi îți spune una, mâine o atinge pe alta. Practic nu-mi mai simt gurguiele, dar nu-i nimic, lui Hans îi place”. Ba să se mai ducă acest Hans în pizda măsii! Când am auzit că în urma implantului scade sensibilitatea sânilor, mi-a trecut orice gând la chirugia estetică. Dacă unui bărbat nu-i plac țâțele mele, e problema lui, nu a mea. Eu de dragul unei erecții amărâte, nu voi renunța în veci la plăcerea pe care o simt de la o mângăiere de sân. Să-și mai pună toți Hansii la un loc pofta-n cui!

8.

Dacă tot am pomenit de tema sexului, mereu am spus-o: tătuca Freud a avut dreptate. Dar și poetul a avut dreptate: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Eu pot face sex și să-mi placă. Pot face dragoste și să-mi placă. Să fac sex și dragoste concomitent îmi place cel mai mult. Dar… când nu iubești ce vrei, iubești ce ai.

9.

– Te iubesc.

– Te-am iubit.

Tocmai am scris cel mai scurt roman de dragoste.

10.

Să revenim la temele tabu. Despre preferințele sexuale, iarăși îl voi cita pe Freud: ”singura anomalie sexuală e totala asexualitate, restul ține doar de gusturile fiecăruia”. Cu alte cuvinte, dacă e reciproc, de comun acord și nu implică violența altora, oamenii pot măcar și să se cace pe pod dacă asta le aduce plăcere. Important e să fie fericiți. Taaare nu-mi plac oamenii cu mutre înăcrite.

11.

Deseori aud femei trâmbițând la stânga și la dreapta: ”Mie nu-mi trebuie nimeni. Absolut nimeni!”. Eu râd pe sub mustăți: ”da mie îmi trebuie și-mi trebuie tare, numai că nu un nimeni”.

12.

În general, sexul este cea mai sinceră formă de comunicare între doi oameni. Vrei să cunoști cu adevărat omul? Vrei să vezi ce simte față de tine? Ce simte față de sine? Ce nivel de inteligență are? Fă sex cu el. Fiecare va înțelege acest mesaj în măsura propriei gândiri, educații, experiențe.

13.

Fetelor, toate cinele și plimbările romantice sub clar de lună, toate invitațiile pe la cenacluri, concerte, spectacole, expoziții și altele, toată corespondența asta siropoasă cu emoticoane, puncte de suspensie și semne de întrebare, toate discuțiile filosofice până la răsăritul soarelui… toate în cele din urmă se vor termina în așternuturi. Și e mare păcat să-ți pierzi timpul cu lunile sau chiar cu anii când acolo e blionc. Dar da, undeva în străfundurile conștiinței mele este o Nastea care scrie poezii de dragoste și trimite inimioare prin sms.

14.

Prea cuviincioșii cu spume la gură tot fac sex. ”Ești o curvă, fa!”, îmi vor striga unii, alții îmi vor șopti dojenitor la spate. Le voi răspunde simplu: ”Și mă mândresc cu asta”. Unii dintre cititorii blogului știu că în adolescență am fost victima fenomenului care astăzi se numește bullying sexual (vezi aici). Am supraviețuit și am învățat totodată să tai foarte bine în elanul (citește: ouăle) mistreților libidinoși.

15.

Și da, copiii noștri tot odată și odată vor face sex. Despre educația lor sexuală se duc multe discuții. Eu de cele mai multe ori tac. Tac și fac.

16.

În primul rând consider că pe copil nu trebuie să-l amăgești cu tot felul de aiureli de genul: ”te-a adus barza” sau ”te-am găsit în varză”. Nu de alta, dar el oricum își va afla originea și atunci, credeți-mă, voi înșivă veți deveni varză în ochii lor.

17.

Primul cuvânt pe care i l-am tălmăcit fetelor mele când am început să vorbim despre sex este ”intimitate”. Le învăț să-și iubească intimitatea, să o aprecieze și să o împărtășească cu cine ELE, în primul rând, vor crede că e cazul. Cred că femeia trebuie să se cunoască pe sine din toate punctele de vedere. Inițiindu-se, ea ulterior poate singură decide și, mai important, ALEGE cine îi convine și cine nu. Iată de ce nu am fost niciodată la împărtășit și probabil nici nu voi merge pentru că nu-i pot mărturisi unui preot drept păcat ceea ce eu consider o revelație divină. Și apoi, în Dumnezeu cred mai mult decât în oameni.

18.

Vorbind de alegeri. Ale mele nu întotdeauna au fost reușite, dar au fost mereu ale mele. Să ai cap pe umeri e un har (citește: car) pe care nu oricine îl poate duce. De cele mai multe ori oamenii se lasă conduși.

19.

Mai ales bărbații. Mai ales bărbații puternici. Mai ales bărbații puternici în spatele cărora stă o femeie puternică… și multe altele. E un joc frumos această naivitate între sexe, în care unul crede că alege, iar altul crede că-i ales. Cândva singura replică pe care o aveam în acest sens era: ”Just do it! Do it mother fucker!” Astăzi, însă am atins un alt nivel: ”This is not a game. This is sport. Just sport. Enjoy!”. În cele din urmă sportul face sănătate.

20.

Apropo, de sport. Știți acel moment când stai la masă cu oameni destul de rotofei, iar tu nu prea mănânci, pentru că nu reușești să le ții pasul, iar ei se uită așa iscoditor la tine și printre molfăieli, te întreabă: ”Ce? Te-ai apucat de figură?” Și neapărat între felul întâi și doi îți vor povesti despre regimul miraculos pe care l-a urmat cutare sau cutare, sau dieta mirabolantă pe care au citit-o în revista cutare sau cutare. Păi iată desertul, de obicei începe cu discuțiile despre sportul care ți se potrivește cel mai bine.

21.

Apropo, de sănătate. Voi nu ați observat la moldoveni un fenomen straniu de a toasta pentru sănătate în timp ce țin paharul de vin într-o mână și țigara în altă mână? Fiți pe pace, eu tot așa fac.

22.

Vă plac bancurile despre blonde? Eu le ador și da, sunt blondă până în măduva oaselor. Îmi permit luxul de a fi ”blonduță” și apoi de la o blondă nu te poți aștepta la prea multe. Până adineauri credeam că tot ce ține de domeniul IT și automobile, pentru mine e din categoria SF-urilor. Dar nimic nu e imposibil pentru o blondă. Am elaborat și site-uri, fac și marketing online, iar de ceva timp conduc un Volkswagen Golf 4 pe nume ”Csiușa”. Să fii șoferiță în Republica Moldova înseamnă să nu fii femeie, ci să fii tanc. Așa un tanc blond, cu decolteu, cu ruj roșu și pălărie deocheată, cu zâmbet până la urechi și degetul din mijloc pus frumușel pe volan. Dragi bărbați, dacă asta vă calmează, vă promit solemn că sunt gata să-mi vopsesc toată mașina în culoarea galbenă, să-mi desenez trei semne mari de strigare pe parbriz și trei pe lunetă și în loc de numere să scriu pe placa de înmatriculare: OAIE ÎNCĂLȚATĂ, numai tare văr rog, ajutați-mă să ies din încurcătură în loc să-mi strigați cuvintele pe care eu și singură mi le spun în gând când încurc ceva.

23.

Urăsc shopping-ul. Pentru că fraza: ”Domnișoară, nu avem mărimea Dvs.” mă omoară. Undeva la celălalt capăt de lume, într-o clădire zgârie-nori, la etajul o sută nu știu cât, într-un cabinet cu fotolii de piele și o masă de stejar stă un designer excentric, un director isteric și neapărat un expert în marketing care elaborează tot felul de strategii pentru aburiti you. Ei nu dorm nopțile, nu-și văd (citește: fut) nevestele, sar peste orele de prânz doar pentru a-și crea o imagine care să le mărească vânzările. Ei folosesc asemenea termeni ca ”cerere”, ”ofertă”, ”inflație”, ”deflație” ”fashion”, ”ne(w)-fashion”, ”trendy, sexy, shmendy”… Da aici, hop și o duduie cu părul violet și cu cercelul în buric abia văzut pe burta atârnată deasupra betei de la pantaloni le pune capac la toate nopțile nedormite.

24.

Vouă nu vă pare că în Moldova se întâlnește prea des cuvântul ”expert”? Oriunde ți-ai întoarce privirea dai de un expert: expert în comunicare psiho-emoțională, expert în noile tehnologii informaționale, expert în new- și social media, expert în relații interpersonale, expert în strategii de dezvoltare, expert în materie de experți. E plină țara de experți, zău! Pe locul doi vin specialiștii. Ăștia de regulă sunt instruiți (citește: frecați) de experți. Ei și pe final categoria mea preferată. Elita. Beau monde-ul. Spuma societății – Managerii! Recent răscolind site-urile de angajare de la noi am dat peste un astfel de anunț: ”Căutăm MANAGER pe serviciile de administrare a oficiului”. Serios, era chiar tradus și în engleză: ”Manager on office administration services”. Naiva de mine, mă gândeam chiar să-mi trimit CV-ul, când am citit responsabilitățile: curățarea ferestrelor, aranjarea hârtiilor de birou, evidența logistică a detergenților…. Oamenii ăștia cred că au confundat cuvântul ”manager” cu ”menajer”.

25.

În general m-am convins că în Moldova cu cât e mai lungă denumirea funcției de pe cartea de vizită, cu atât mai greu se desparte fundulețul durduliu de fotoliul călduț. Și totuși ”Miorița” nu o scoți din inimile noastre. Având o ușoară mustrare de conștiință, acești funduleți toată ziua analizează (citește: ananizează) cum e corect: 2+3=5 sau 3+2=5? Fiți de acord, nu e o decizie pe care s-o iei în pripă. Cel mai greu le revine, însă celor care au de ales între 2+2=4 sau 2+2=4. Sarcină, v-aș spune eu vouă, aproape că imposibilă.

26.

De regulă în asemenea companii există un departament întreg cu vajnica denumire de ”HR”. O domniță cu părul perfect lins după urechi, într-o fustă fix cu 99 de milimetri mai sus de genunchi (în nici un caz mai mult) și cu o privire de veveriță flămândă te ia la întrebări ca să verifice dacă ești apt sau nu să devii membrul lor de gașcă. Mie de exemplu îmi ia cinci minute să înțeleg dacă pe acești oameni îi interesează nivelul meu de competență sau… cât de bine mă pricep la gâdilatul prostatei.  Ei bine, spre (ne)norocul unora, mă pricep la ambele, dar să-mi placă?… Asta-i deja altă chestiune.

27.

Cea mai stupidă întrebare pe care am primit-o la un interviu de angajare – și credeți-mă am fost la destule încât să am tot dreptul de a mă numi ”regina interviurilor de angajare” – a fost următoarea: ”Povestiți-mi o situație de stres din viața Dvs. personală și cum i-ați făcut față?”. Asta după ce i-am povestit jumătate de oră despre lucrul la TV și apoi la NEXUS. I-am răspuns simplu: ”Iată azi dimineața, în drum spre compania Dvs. mi s-a stricat bricheta, iar chibrituri nu aveam. Țineam ultima țigară din pachet în mână și aveam o poftă nebună de fumat, iar pe stradă nici țipenie de om. Timp de zece minute. Asta da, stres.”

28.

Cel mai mult îmi plac oamenii care cu mândrie afirmă că s-au lăsat de fumat și în fiecare zi îmi cer o țigară. Eu sunt darnică. De otravă nu mi-i jale.

29.

Sunt un fumător înrăit, dar respect dreptul nefumătorilor la aer curat, de aceea nu fumez niciodată în fața copiilor, lângă femeile însărcinate sau în localurile unde se mănâncă. Despre fumat am o vorbă: până la 20 și ceva de ani mă ascundeam de părinți, acum mă ascund de copii. Deși copiii mei știu că fumez, pentru că nu vreau să le mint. Nu suport părinții care le zic copiilor cât de urât și nociv este fumatul, cât de mult ei asta nu trebuie să facă și că ei, înșiși, Doamne ferește. Niciodată! Nu, nu, nu. În timpul acesta de la ei adie de la o poștă a nicotină. Copiii nu sunt proști. Ei înțeleg totul.

30.

Ceea ce mă face să cred că sunt o mamă bună este tocmai întrebarea pe care mi-o pun zilnic: ”Dar oare cât de bună mamă sunt?”. Mi-am ascultat astăzi copiii? Am auzit mesajul lor? Dar ce le-am transmis eu azi? Ce exemplu le-am dat? Sunt zile când nu am energie să le acord atenție. Când mă bâzâie cu ”mama, încolo”, ”mama, încoace”. Dar de la: ”mama, mă plictisesc” îmi tresar urechile mai ceva ca de la un burghiu duminica dimineața. Și totuși cel mai mult mă sperie gândul că va sosi momentul când eu voi vrea să mă bâzâie, iar ele nu.

31.

Copiii sunt singura cea mai sigură investiție pe termen lung. A-i crește oameni integri și împliniți e o muncă extrem de grea. O muncă de la care nu poți da demisia când îți vine. O muncă adesea neapreciată. O muncă care te stoarce pe dinăuntru și pe dinafară, antrenându-ți disciplina… Dar în același timp e o muncă în care cel mai bine îți vezi roadele, pentru că voi repeta necontenit – copiii sunt oglinda părinților, atenție, a ambilor părinți în absolut egală măsură. Așa că…uitați-vă cât mai des în oglindă.

32.

Universul meu însă nu se rotește doar în lor. Scuzare, sunt o egoistă. Și ca o egoistă cel mai mult apreciez într-un bărbat curajul. De a fi sincer. Cu sine, în primul rând.

33.

Voi câți bărbați ați văzut să recunoască despre sine adevărul? ”Eh, să nu fi fost voi, femeile, până acum am fi stat în Rai”, îmi oftează ei, la care eu adaug: ”și v-ați fi holbat la mere, ca boul la pere”. Adam cică a fost sedus de frumusețea Evei. Să nu recunoască pur și simplu că s-a prostit? Se mai întâmplă, nu? Nu, Eva l-a sedus! Bine, acum noi trecem prin durerile menstruale, chinurile facerii și multe altele pe care le suportăm cu stoicism. Doar o femeie care trece prin travaliu e în stare să înțeleagă suferința unui bărbat cu febra 37,2. Și eu îi înțeleg, pe cuvânt de cinste, îi înțeleg. Am născut de două ori fără nici un fel de analgezice. Dar iată faptul că trebuie să ne pișăm ”în pirostrii” pentru că cineva s-a lăsat prostit? Nu, asta nu ți-o pot ierta, dragă Adam.

34.

Cred că Dumnezeu ne-a vrut proști. Serios. Când ne-a izgonit El din Eden? Corect. Când am mușcat din mărul binelui și a răului. Cu alte cuvinte, mărul cunoștințelor. Nu în zadar se spune: ”prost să fii, noroc să ai”.

35.

Să fii idiot și să nu-ți dai seama, după mine, e fericirea absolută. Am un singur mare atu și un singur mare necaz – prea mulți idioți în jurul meu (n. r. idiot = om cu prea multe idei). Confucius spunea: „Nu căuta pisica neagră, într-o cameră neagră, mai ales dacă ea acolo nu-i.” Voi parafraza-: „E greu sa înțelegi ce vrei, mai ales când nu-ți știi gândurile, mai ales când ele acolo nu-s.”

36.Tot ce am vrut sa va spun in acest articol este că nu sunt nimic mai mult decât un gândac, un jalnic gândac (n. r. gândac = om cu prea multe gânduri).

P. S. Cel mai ”acasă” mă simt acasă când sunt în propriile gânduri.

Moartea tot e o formă a Învierii

.- So, you are saying that you have one Easter for living people and another one for DEAD people? m-a întrebat câțiva ani în urmă, cu ochii cât roata un turist străin venit pe meleagurile noastre.

-Exactly, i-am răspuns zâmbind.

– And how do you celebrate it? face el ochii și mai mari.

– Simple: we are going to cemetery and eat eggs and ”pascka” and drink a glass of wine with those who passed away.

– What are you Moldovans: crazy freaks!? How can you eat and drink with dead people, unless you excavate the bodies? 

– No, of course we are not excavating the bodies. We are not necrophiliacs for God sake, am pufnit eu și mai tare în râs. We are doing this symbolically.

-But why?! Dead people don’t care what they eat, because they are, you know, just DEAD!

-Yes, but we care, we, those left behind, we care to keep them ALIVE and this is just one of our ways to do it.

Spre deosebire de mulți moldoveni, mie îmi place Paștele Blajinilor. Pentru mine e mai mult decât o sărbătoare, e de fapt un ritual care trăit și respectat corect, mi-aduce o mare împăcare și acceptare a faptului că oricât de dureroasă e pierderea celor dragi, până la urmă ea face parte din viață. Moartea probabil e singurul cel mai mare mister al omenirii, mister pe care se pare că se ține întreaga noastră existență.

De când tatăl meu a plecat pe cealaltă lume cu mai bine de 20 de ani în urmă, cimitirul a devenit unul din locurile mele preferate. Aici găsesc liniștea și conștientizez că în final noi toți, dar absolut toți suntem egali. De ce e nevoie de o zi specială pentru a-i comemora pe cei dragi? Pentru că așa e făcută viața – roata merge înainte – și volens nolens începi să uiți, să nu mai comunici, să nu mai pomenești.

De exemplu eu: în primii ani după deces, vizitam mormântul lui tata cel puțin o dată la trei luni, apoi de două ori pe an, apoi au fost ani în care nu am reușit să merg la el, iar eu vin anume la EL. Discut cu dânsul de parcă toți anii aceștia mi-a fost alături, fac glume piperate, uneori chiar îi las și o țigară. Eu!, care în copilărie îl boicotam ore în șir dacă-l prindeam fumând la balcon. Când mergem cu mama să facem curat înainte de Blajini, mereu avem același dialog.

Mama: Ei cum naiba vecinii ăștia și-au făcut gard chiar pe cărărușa noastră? Și eu care speram să-mi găsesc hodinele lângă tata? Ce? Acum va trebui să mă înmormântezi în cavoul familial de la cimitirul armenesc?

Eu: În nici un caz, mămica. Scot masa și scaunul, dar te culc lângă tata.

Mama: Of, tare-ți mulțumesc. Că așa îmi mai făceam griji…

Eu: Da nu ai pentru ce, mămica. O fac din propriile considerente. Crezi că tare îmi mai surâde ideea de a vă pomeni în două colturi diferite ale orașului? Nooo, merci.

Mama: Ha, am o fiică și aceea putoare!

Eu: Nu putoare, dar pragmatică. Să nu confundăm lucrurile.

Și așa ne luăm peste picior fără sfârșit, vărsând câte o lacrimă printre chicoteli. Mda… Am ajuns să râdem la mormântul lui tata, noi, care în primii ani de la deces, credeam că ni se vor usca ochii de la atâta plâns. Nu e cinism, e viață, pentru că moartea face parte din viață, iar o viață lipsită de umor e mai moartă decât moartea.

Ca să nu mă rătăcesc printre miile de morminte de la Doina, am memorizat și unii dintre ”vecinii” lui tata. Uite aici e „mireasa sub mesteacăn”, acolo e „bebelușul de patru luni”, ceva mai în deal e „mustăciosul zâmbitor” și chiar lângă tata – „băiatul cu chitara”. Un tânăr simpatic de vreo 20 de ani, cu o privire pătrunzătoare și mâini frumoase.

Constantin: martie 1973 – martie 1992.

De fiecare dată când treceam pe lângă el, mă întrebam: ”Oare cui îi cânți tu, Costea? Pe cine ai iubit și cine te iubea? Ce voiai să devii? Ce vise aveai? Oare de ce ai murit tu, Costea, atât de frumos și tânăr?”. Nu prea vedeam să vină lume la el. Până în anul acesta, când am zărit-o pe ea.

O bătrânică scundă și uscățivă de-mi făcea impresia că-mi încape în palmă. Un pic gârbovită și cu o broboadă fâlfâind în vânt asemeni unor pânze albe deasupra unei corăbii părăsite. Stătea cu mâinile strânse la piept, bolborosind cuvinte doar de ea auzite. Aveam senzația că pentru ea, în acea clipă s-a oprit tot timpul din lume, toată forofta din jur. Am atins-o ușor pe umăr, întinzându-i pomenile.

-Ah, tresări ușor, asta mie? Bogdaprosti, îmi răspunse femeia plină de riduri, schițând un zâmbet modest și privindu-mă cu doi ochi atât de calzi, tineri și pătrunzători.

-Sunteți mama lui Costea?

-Da. De unde știți?

-Aveți aceeași privire.

-Ah, drăguțo, de-ai ști cât de mult îmi semăna când era mic. Stai că-ți dau ceva de sufletul lui.

-Bogdaprosti, îi zic, dar povestiți-mi cum era Costea când era mic?

-Costic era un băiat foarte cuminte. ”Mamă, dă să te ajut. Mama, uite ce flori am sădit. Mama, azi la școală am compus un cântec nou”. Era foarte talentat. L-am crescut singură. Tatăl lui a decedat înainte ca el să se nască. Eu rude nu am. Sunt orfană… La școală îl lăudau toți profesorii.

Nu prea avea mulți prieteni. Costic nu umbla cu servitul, nu-i plăceau nici discotecile. Semenii lui se îmbătau, se luau la harță, făceau multe bazaconii. Costea, însă nu… Avea doi prieteni buni: verișorul de-al doilea din partea lui taică-s’u și colega de clasă cu care stăteau într-o bancă. Deseori veneau la noi acasă, își făceau temele apoi cântau la chitară. Costea visa să-și creeze trupa muzicală… Erau vremuri frumoase…

-Dar cum a…, mi s-a oprit un nod în gât, cum s-a întâmplat tragedia?

-Costea s-a dus la verișorul său. Acela locuia în celălalt capăt al satului. Trebuia să-l ajute la tăiat lemne. Băieții au stat până noaptea târziu. Verișorul i-a propus să innopteze la el, dar Costic l-a refuzat, zicându-i că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Peste câtva timp după ce a plecat, s-a auzit o bubuitură zdravănă… (oftează greu)…  Explozie de dinamită. Asta a fost pe data de 2 martie 1992. Asta a fost prima noapte de război… (iarăși oftează greu)…

Noi suntem din satul Coșnița…

Costea a murit pe loc (tace câteva clipe stăpânindu-și vocea). Peste patru zile ar fi împlinit 19 ani…

Nu știam ce să-i zic. Înghițeam în sec.

-Măcar nu a murit sărmanul în chinuri, spuse femeia cu vocea tremurândă, apoi mă privi drept în ochi. Războiul e cel mai cumplit lucru ce se poate întâmpla.

Ne-am cuprins tăcute una pe alta. În asemenea momente cuvintele sunt de prisos. Undeva prin apropiere se auzi din nou răcnet de drujbă.

-Da știi, drăguțo, îmi șopti mama lui Constantin. Eu vin rar la el. Nu-mi permite nici vârsta, nici buzunarul, totuși am un drum lung de făcut. Dar iată stau acum în fața lui și îl simt viu. El mereu este cu mine.

-Moartea tot e o formă a Învierii, i-am răspuns și ne-am luat rămas bun.

P. S.  Oare de ce trebuie să trecem prin războaie ca să înțelegem cele mai elementare chestii? Fiți aproape unii de alții… din dragoste, cu dragoste.

Zece

Azi dimineața te-am întrebat cum te simți te ziua ta. Mi-ai zis că ciudat, de parcă nu ar fi ziua ta, de parcă ar fi o zi obișnuită.

E primul semn că te maturizezi, deși crede-mă, toată viața oricum vei aștepta această zi și eu mă voi bucura că o aștepți.

Am trecut de primii noștri 10 ani împreună și a fost o călătorie extraordinară. Ne așteaptă o nouă etapă în care ne vom cunoaște și vom cunoaște dar înainte de asta îți doresc zece lucruri:

– Încrederea în sine. Vreau să TE asculți, să TE vezi, să TE simți, apoi toate celelalte.

– Curaj și ochii deschiși. Mergi mereu înainte, nu ai frică. Încearcă, gustă, testează, dar ține ochii mereu larg deschiși. Fii conștientă de toate (ne)buniile pe care le vei face.

– Fii tu. Nu încerca să placi la toată lumea. Cine va avea să te înțeleagă și să te iubească, va înțelege și te va iubi. Nu da explicații inutile, nu te irosi.

– Iubește. Fiindcă ai o putere de a iubi pe care nici nu aș fi putut să mi-o imaginez. Iubește viața ta în primul rând. Așa cum este.

– Ține minte: deasupra norilor mereu e soare.

–  Crede, pentru că asta ne face să nu ne țicnim.

– Cere ajutor, dar nu parazita. Mereu se va găsi cine să-ți întindă mâna, dar depune efort, înoată, pentru că în final doar tu poți decide dacă te duci la fund sau nu.

– NICIODATĂ să nu te lași înjosită, amenințată, șantajată și mai ales abuzată. Demnitatea ta e o valoare pe care trebuie s-o crești ca pe o floare în ghiveci.

– Cea mai mare bogăție pe care o ai sunt cunoștințele. Nu contează notele, ci ce știi tu, și cum vei aplica aceste cunoștințe. Peste 10 ani, crede-mă nici ție, nici mie nu îmi va păsa de ce notă ai luat la mate sau la română, dar mereu voi atrage atenție cum scrii și ce scrii și mereu va trebui să calculezi ca să supraviețuiești.

– Tu ești și asta e o minune. Tu ești mai bună decât mine, decât tata, decât bunicile tale și buneii și asta e firesc, așa merge roata vremii înainte.

P. S. Acești zece ani au fost extraordinar de frumoși și ne așteaptă încă zeci de ani înainte. Pentru tine această melodie pe care o ascult de câteva zile și mă gândesc mereu la mărțișorul meu întârziat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un an cât o maimuță sau maimuța din mine s-a maimuțărit cât a vrut

Cam de două săptămâni mă tot gândesc ce să scriu pe final de an, ce totaluri să fac?… Anul 2016 a fost un an în care m-am împrietenit sau poate m-am despărțit de toți demonii mei. Am fost și regina reparațiilor, și regina șoselei, și regina interviurilor de angajare, și regina kilogramelor în plus… mai pe scurt, un an care m-a maimuțărit și în care m-am maimuțărit în voie.

După câte cunoașteți în anul 2015 am suportat o intervenție chirurgicală destul de gravă. Boala m-a învățat să ascult, să dau la o parte tot gunoiul fonic din jur și să ajung la nucleu. Astăzi îi zic mulțumesc pentru că mi-a oferit această ocazie de a mă auzi.

Învățătorul meu din anul prezent a fost drumul. Nimic nu te aduce din nou la tine așa cum o face drumul. Astăzi, răscolind fotografiile, am găsit denumirea pentru 2016 – anul potecilor.

Niciodată nu voi uita senzația pe care am avut-o când am făcut prima mea sută de kilometri la volan singurică: ”Nastea, nu e destul că nu prea știi să conduci, dar încă mai suferi de cretinism topografic”, îmi șoptea gollum-ul din capul meu, iar eu luând vreo două pastile de tensiune încălecam pe căluțul meu alb cu patru roți și tiva!

Când am ajuns la Țîpova (fără a-i spune nimănui), în șlapi pe jumătate rupți,  fără apă, fără ghid, fără conexiune la lumea din jur, dar cu o râvnă neînduplecată de a găsi cascada și alegând, evident!, cel mai greu traseu de a ajunge la ea, de vreo patru ori alunecând și aproape că nimerind în hău, mă gândeam că sunt o proastă. ”Unde te-ai pornit tu, Nastea, prin cărări pline de mărăcini cu tot felul de cozi de șopârle, în cel mai bun caz și alte vietăți năzdrăvane mișunând prin ele? Unde naiba vrei să ajungi?”. ”La cascadă, trebuie neapărat să văd cascada”. Nu știu care forță mă împingea, dar nu mă opream. Drumul avea planurile lui în privința mea.

Când am găsit-o într-un final fericit, am făcut un pact cu mine însămi. Nu puteam să nu intru sub apele ei reci. Cât stăteam și simțeam fiecare picătură prelingându-se pe piele, mi-am promis că voi continua calea până voi simți că am ajuns la locul meu, oriunde ar fi el. Și pactul meu funcționează, pentru că după 15 interviuri de angajare și vreo trei locuri de muncă schimbate în ultimul an, am aterizat într-o echipă unde mereu este loc de omenie.

Drumul m-a făcut să conștientizez cât de mult am obosit de fițe și că nu vreau să le mai accept în viață. M-a învățat să cer ajutor și să-l primesc – necondiționat, dezinvolt și din toată inima. Astăzi dacă ar fi să aleg între o conferință cu tot felul de ”miniștri și viceminiștri”, vreo mega-lansare cu tot felul de directori și boemi sau boeme și un simplu rug pe malul Răutului cu un pahar de vin din partea localnicilor, aș lua decizia fără a clipi din ochi. Și apoi ce poate fi mai fascinant decât un Pink Floyd la mijloc de noapte răsunând printre stâncile Orheiului Vechi?

Drumul m-a făcut să descopăr luna în toată splendoarea ei. Într-o noapte, la margine de pădure am urlat la ea cât am putut. Apoi am dansat până nu mă mai țineau picioarele. Lupoaica din mine a fost mai fericită ca niciodată. În seara ceea mi-am zis că voi sări cu parașuta de la 3000 de metri înălțime și am sărit! Mi-am realizat visul. La anul îmi propun s-o fac fără instructor.

Într-o seară am rămas lângă o mănăstire. Aceea a fost ”noaptea Valpurgiei”. Toate fricile îmi ieșeau de după copaci, ademenindu-mă în mreje. Fiecare îmi făcea din ochi ca mai apoi să mă plesnească. Eram în mijlocul unui meci de fotbal în care tocmai eu eram balonul. Dimineața m-am trezit într-un lan de secară, în care libertatea căpăta o formă palpabilă. O absorbeam adânc în piept. Unu, doi, unu, doi – inspir, expir, inspir, expir… Și am văzut soarele, iar el m-a văzut pe mine.

Drumul m-a făcut să cunosc oameni soricei – micuți, timizi zâmbind de după ramuri, cu două scântei în priviri și mâini calde, mâini care lecuiesc.

Pe final am ajuns și în cimitirul armenesc, pe care l-am vizitat pentru prima dată în acest an și unde am adus un omagiu profund patriotic Părintelui ”Limbii noastre”, recitându-i imnul la un miez de noapte.

Ce concluzii am tras? Că am fugit atâția ani de mine, ca în final tot drumul să mă facă să ajung acasă.

Las câteva clipuri și poze aici, pentru a-mi aminti de această călătorie spre sine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și iarăși despre slăbit…

Французкая диета:

Секс, секс, а в обед кекс.

Если не помогает, от кекса можно отказаться

În loc să ascult sfatul francezilor, m-am prostit ca o fată mare. Și asta eu, care de ceva timp tot vă trâmbițez cât de important este să te accepți pe tine însuți așa cum ești, cu toate bubele din cap și kilogramele în plus…

Mai pe scurt… De curând pe rețelele de socializare se promovează un interviu cu o interpretă de la noi care a slăbit miraculos grație unui preparat (cică natural și foarte bun pentru metabolism și bla bla bla). Nu m-am născut ieri. Știu că minunile nu pică din cer. În spatele oricărei realizări, inclusiv slăbitului cu 10 kg și mai mult, e foarte multă muncă, dar… lenea e cucoană mare… E mult mai ușor să crezi în minuni decât să depui efort.

Așadar, am făcut un search pe Google, am mai dat peste niște forumuri și în câteva ore mă pomenesc că am comandat produsul, apropo, nici prea costisitor, dar nici prea accesibil. ”Buuuun, Nastea, îmi zic în gând, hai să trecem și de această aventură, la urma urmei ce avem de pierdut?”.

– Nu vă temeți, îmi spune curierul, n-o să muriți.

-Mmm?… fac eu nedumerită.

– Eeeei, eu la câte comenzi livrez în fiecare zi, apoi jumătate de Chișinău ar fi trebuit deja să moară. Nu e otravă, stați liniștită.

– Dar ajută?

– Mmm…, face deja el nedumerit, parcă da. Azi o femeie deja a cincea oară a cumpărat produsul. Pentru ea sau pentru rude, nu mai știu…

– Bine, dar a slăbit?

– Parcă da… Parcă a slăbit…, așa, mai printre dinți îmi răspunde el și apoi repede adaugă:

– Eeeei, dacă mai trebuie să slăbiți și dumneavoastră, apoi nu mai știu ce vor femeile astea, și dus a fost.

Stau cu pachetul în mână și simt cum ușor ușor îmi cresc urechile de măgar, dar speranța, după cum se știe, moare ultima (of, ce șmecheră mai e și speranța asta), așa că am deschis ferm ambalajul și am urmat instrucțiunea. Efectul trebuia să-l simt chiar din prima zi.

A trecut o săptămână…

Azi dimineața primesc asta:

despre-mine

Niciodată în viață nu am râs atât de tare pe seama mea. Colegii de serviciu nu pot înțelege ce se întâmplă, probabil mă cred hop pe-o parte… Ce-i drept, așa și este, doar că hop-ul e altul.

Acum serios. Noaptea asta am avut un dialog foarte sincer, unu la unu cu mine însămi. Fără martori, fără reflectoare.

– Nastea, tu chiar vrei să slăbești?, m-am întrebat.

– Da, vreau, am răspuns ferm.

– Dar pentru ce?

Și aici tăcere mortală. Tăcerea a durat câteva minute, după care am avut un bliț orbitor în creier. Nu vreau să slăbesc. Îmi place să mănânc și îmi place sexul și nimic pe lumea asta nu mă face mai fericită decât o cină copioasă după o partidă fierbinte de amor. Și toate astea urmate de un somn sănătos. Rețeta fericirii a la tanti Nastea e una foarte simplă.

Apoi de ce să mă lipsesc de asta?

Fiți fericiți, dragii mei. Eu cred că asta contează cel mai mult.

P. S. A da, ceaiul continui să-l beau. La finele cursului, voi raporta dacă merită sau nu. Între timp, nu uităm să punem ”like” și la pagina mea de Facebook.

 

 

Apa și festivalurile ei

13029582_10206194497090547_235645826649588398_o

Faceți cunoștință: Iuliana Cantaragiu, femeia care, după mine, a moștenit o bucățică din spiritul lui Ștefan cel Mare, mai ales în ceea ce privește dragostea față de aceste meleaguri și dorința nestăvilită de a le apăra integritatea. Nu în zadar luptă cu atâta îndârjire pentru râuri mai curate, ape mai sănătoase și, important, o atitudine mai civilizată a oamenilor față de natură. Am cunoscut-o pe Iuliana acum 15 ani când m-am angajat la Centrul Regional de Mediu Moldova, filială a unei organizații europene cu sediul central la Budapesta și am avut fericita ocazie să fim chiar colege de birou. În afară de lucru, ne unea pasiunea pentru citit, jocurile Mahjong și ”la taifasurile cu filosofii”. Cu aproape 10 ani în urmă a decis să înființeze propriul ONG, pentru a-și îndrepta degetul și ochiul vigilent spre una dintre cele mai grave probleme ecologice din țară – râul Bîc – problemă la care parcă ne-am obișnuit să ținem ochii închiși, dar care poate avea repercusiuni foarte grave asupra rezervelor de apă ale Moldovei, vitale în actualele condiții ale sectorului agricol.

Pe data de 8 octombrie, Centrul Național de Mediu vă invită la River Fest ”Iubește-ți râul” – cel mai TARE festival al apelor. Evenimentul se va desfășura la Grădina Botanică, unde pe lângă multe alte activități, veți avea ocazia să-i ascultați live pe cei de la KADEBOSTANY, formație elvețiană care vine în premieră la Chișinău. Înainte de a vă îndemna să mergeți acolo, am rugat-o pe Iuliana să-mi răspundă la mai multe întrebări, unele mai personale, altele chiar provocatoare. Ce a ieșit din asta? Vedeți în continuare.

Iuli, stiu ca nu e prima ediție a festivalului, dar e prima dată când îl faceți de o asemenea amploare. Povestește -mi un pic despre istoricul lui.

Prima ediție a festivalului a fost dedicată râului Bîc și a avut loc în septembrie 2013. A fost la un an după lansarea campaniei de reabilitare a acestuia, campanie în care  am reușit să antrenăm majoritatea autorităților publice locale din bazinul râului, școlile din toate cele peste 60 de primării, organizând împreună cu ei diverse acțiuni de salubrizare, de monitoring biologic.

Cu autoritățile locale am constituit Comitetul Subbazinului râului Bîc, în cadrul căruia am început să punctăm una câte una problemele râului. 

Era ceva mult mai modest ca desfășurare, nu? De ce întreb? Pentru că vreau să văd care a fost evoluția acestui eveniment. 

Așa este. Dar, să închei gândul pe care-l începusem. Respectiv, la acel moment am hotărât că ar fi extraordinar să reușim organizarea unui eveniment festiv, pe care să-l transformăm într-o tradiție, unde o dată pe an să facem o totalizare a rezultatelor din fiecare an și cu toții cei prezenți să-i transmitem râului Bîc gânduri bune și pozitive și să-i urăm LA Mulți Ani :). Cam asta a fost ideea de la care am pornit acest festival. Or, fiecăruia ne plac zilele noastre de naștere, când suntem în centrul atenției, simțindu-ne un pic mai speciali, poate chiar mai iubiți, de ce nu?… 

De asemenea, am vrut să atragem atenția asupra Bîcului, să-i facem pe oameni să fie mai aproape de el și să-și schimbe atitudinea față de acest râu uitat de toți.

La prima ediție, evident, au fost mai puțini oameni (cca 1000-1500), dintre care mulți artiști populari din raioanele din bazinul râului Bîc. Au fost și mulți primari, funcționari de la Consiliile raionale, elevi, oameni din localitățile din apropiere, dar au fost și cei veniți din Chișinău.

Întrebare provocatoare – recent Facebook-ul a vuit pe seama deschiderii Castelului Mimi, sunt sigură că ai vazut si tu diferite postări controversate. Voi, în calitate de organizatori, ce măsuri veți lua ca să nu se repete trista istorie. Or, un client dezamăgit costă de două ori mai scump decât unul mulțumit, e una din regulile de aur ale marketingului.

Așa este. Am urmărit postările și ne-am făcut notițe. Întotdeauna încerc să învăț nu doar din propriile greșeli, dar și din ale altora.

Divizarea oamenilor în VIP-uri și ne-VIP-uri nici nu mi-a trecut prin minte, dar despre o atenție deosebită față de voluntarii, cei care vin să te ajute din propria dorință și fără plată, mi-am notat.

Deși noi avem voluntari cu care lucrăm și pe care-i antrenăm în diverse activități și până acum am avut și suntem doar în relații foarte bune, oricum orice lecție trebuie însușită cu multă atenție :).

Sa înțeleg că nu-i veți ține flămânzi, oferindu-le doar tartine? :). Apropo, de ce toamna? Or, la noi festivalurile sunt foarte la modă în lunile mai-iunie. Ceva și prin septembrie… Nu vă e frica că vremea vă poate juca festa?

Anotimpul nu ascunde un anumit subtext, mai mult depinde de cum reușești să atragi finanțare pentru a organiza un astfel de eveniment, care este destul de costisitor.

Referitor la timp: cred că Natura își iubește creațiile, respectiv râurile, și ajută oamenii care au grijă de ea. Noi am avut parte de mai multe situații cu evenimente în teren, când pronosticurile arătau ploi intensive și am rugat Natura să ne ajute să realizăm acele activități și ea ne-a ajutat, a amânat ploia până când am terminat activitatea, că de ploaie tot e nevoie, mai ales pentru râuri și pentru plante. Așa că și acum cred că Natura își va aduce contribuția sa la eveniment. 🙂

🙂 Frumos spus. Dacă vorbim de natură și de energia ei, vreau să-ți adresez o întrebare personală. Cum ai ajuns tu la apă, or eu cred în energia ei atotpurificatoare. Tu în ce relații ești cu ea și ce le-ai recomanda oamenilor ca să o simtă, să o respecte?

Într-adevăr am o relație foarte personală cu apa :). Știu că EA este cel mai important element al Naturii care menține viața pe Pământ, menține viața noastră. Mama ne dă viață, iar apa ne-o menține.

Eu ador izvoarele. Ele sunt copiii râurilor. Ador să le văd ieșind din pământ. Dacă Apa mă ajută să trăiesc, respectiv eu trebuie să am grijă de ea ca de ceva sfânt.

Ea este vie și asta tot o știu și o simt. Ea transmite gândurile/energiile pozitive, dar și pe cele negative. Că apa transmite energia ne demonstrează fizica. Elementar – dacă un simplu cablu conectat la curent electric cade în apă, ea imediat va transmite curentul pe toată suprafața ei. La fel se întâmplă cu energiile care vin din interiorul nostru: dragostea, tristețea, împăcarea, supărarea, etc. Ele toate se transmit prin apă. Și atunci când bem un pahar cu apă, în acest moment gândind negativ, aceste emoții se vor transmite în interiorul nostru și se vor sedimenta transformându-se în diverse boli.

Iar dacă gândim pozitiv în timp ce contactăm cu Apa. Vorbim cu Ea, îi mulțumim pentru că există, aceste emoții pozitive se transmit în interiorul nostru și ne dau mai multă energie și sănătate :).

400px-raulbic

Și eu sunt de aceeași părere. Să trecem la subiectul dureros al discuției – râul Bîc. Personal îl asociez cu un copil maltratat si bolnav de ani de zile și chiar dacă se găsesc îngeri păzitori, ca voi de exemplu, (prin alegorie mamele care fac campanii de caritate pentru copii străini, îmi veni acum în minte cazul lui Marius, băiețelul rămas fără esofag din neatenția maturilor) dacă părinții continuă să-l trateze la fel, situația nu se va schimba… În acest context întrebarea mea este – are râul Bîc șanse reale de a se reabilita, nu zic supraviețui, ci reabilita, or cândva era chiar navigabil. Tu ca expert cum crezi în cât timp se poate întâmpla acest lucru.

Are șanse, altfel nu aș face-o. Cât privește în cât timp… Totul depinde de gradul nostru de conștientizare a gravității situației și necesității de a acționa. Observ că de când am lansat campania de reabilitare ecologică a râului Bîc, au început să se producă schimbări, însă nu sunt cu viteza pe care mi-aș dori-o… Totuși sunt.

Dau exemplul râului Rin din Germania, care era într-o situație similară la capitolul poluare. În anii ’60 ai secolului trecut nemții au conștientizat impactul negativ pe care-l aduc râului și faptul că acest impact se răsfrânge și asupra lor, asupra sănătății în primul rând, și și-au concentrat eforturile pentru a-l reabilita. În 20-30 de ani au reușit să reîntoarcă în râu specii de pești sensibili la poluare.

Deci, se poate! Dar, conștientizarea este elementul cheie.

Evenimentul pe care îl organizăm pe 8 octombrie este unul care vine să ne apropie de acest moment al conștientizării faptului că râurile noastre strigă AJUTOR, că noi ne-am bătut joc de ele destul și e timpul să reparăm greșelile bunicilor, părinților noștri și, implicit, ale noastre.

Deci dacă repetăm experienta nemților, avem șanse ca în 20-30 de ani să avem cel puțin bărci de lemn pe Bîc? Sau va mai dura?…

Cred că reușim :). Va dura doar anii până la momentul conștientizării.

Cam câți vizitatori estimați pentru anul curent și care ar fi planurile pe viitor?

În acest an estimăm că cca 5000 de prieteni ai apei (așa-i numesc eu:) ) vor da curs invitației noastre. Avem multe planuri, inclusiv din cele care se vor realiza în imediata apropiere, după festival.

Țin să menționez că ediția din acest an este nu doar a râului Bîc, dar a tuturor râurilor din țară. Respectiv, la început de noiembrie este planificată o campanie de plantare pentru restabilirea fâșiei de protecție a râului Ichel, care curge paralel cu râul Bâc. Vom planta în jur de 5000 de salcii pe malul râului, la care-i invităm pe toți doritorii de a ne ajuta :). Data exactă va fi anunțată pe pagina web a organizației – www.environment.md și pagina de Facebook a Centrului Național de Mediu.

În a doua jumătate a lunii octombrie vom organiza o campanie amplă de salubrizare a râului Ciuluc, cu cei doi afluenți mari ai săi. Tot în această perioadă vom instrui profesorii din bazinul râului Răut să testeze calitatea apei râurilor mici prin metoda monitoringului biologic, metodă pe care o pot practica în timpul orelor de biologie sau geografie la școală, împreună cu elevii, cărora le place mult activitatea practică.

Copilul meu, de exemplu a făcut o astfel de cercetare în anul trecut pe râul Bîc și a participat la concursul interșcolar ”Muncă. Talent. Cutezanță”, unde a luat locul 2.  🙂

Tot în octombrie vom constitui cel de-al 6-lea Comitet subbazinal pe râul Răut.

În același timp, pledoriile noastre pentru râul Bîc au început să dea roade, Ministerul Mediului având planuri mari pentru reabilitarea treptată a râului. Din cele 15 mln. de Euro oferite de Guvernul României sub formă de grant pentru protecția mediului din Moldova, cca 3,5 mln. vor merge pentru curățarea albiei râului Bîc. Și cel mai tare mă bucur că și construcția unei stații de epurare în orașul Strășeni, care nu o are deloc și despre asta nu se vorbea până în 2012, până la lansarea inițiativei de reabilitare a râului Bîc, tot a intrat în vizorul Ministerului.

Cum am spus anterior, lucrurile se schimbă, doar că mi-aș fi dorit o viteză mai accelerată.

În încheiere, ca tot mă uit acum la emisiunea „Candidat”, :), dacă Moldova ar fi un singur cuvânt, care ar fi acela si de ce?

Rătăcită :).

Eu așa o simt. Simt că suntem dezorientați și nu știm ce vrem. De aceea deseori investim energia noastră în lucruri superficiale, care azi sunt și mâine dispar. Și nu ne concentrăm pe lucruri, situații, stări mult mai importante pentru noi, pentru viața noastră, pentru supraviețuirea noastră ca popor, cum este de exemplu apa, pe care noi o pierdem în fiecare an și puținul rămas îl poluăm, și la un moment dat avem șansă să nu mai avem apă potabilă, dacă continuăm în același ritm…

P. S. Ai văzut desigir clipul recent lansat pe FB referitor la economisirea apei. Îți place, e ok?

Sincer vorbind, îmi pare un pic confuz. Nu prea am înțeles în ce constă catastrofa ecologică: în faptul că nu există apa din precipitații sau în faptul că ele există? 🙂

Asta probabil din cauza că lucrez în domeniu și mi s-a părut un pic stranie abordarea și viziunea autorului.

Sper ca ei vor citi asta 🙂 Oricum, e important că se vorbește despre asta tot mai mult și mai mult. Eu îți mulțumesc și sper cât mai mulți cititori să vină la acest eveniment si să-și reconsidere relația lor cu apa. Încă o dată – detaliile despre River Fest ”Iubește-ți Râul”, le aflați aici.

Între timp nu uităm să punem like și share, or sharing is caring.